Complicité élastique sau teatrul instalat

Galeria Muzeului de Artă Timişoara găzduieşte în perioada 19 noiembrie - 13 decembrie  proiectul expoziţional  instalaţie "Elastique" realizat de Axenia Roşca, studentă a Universităţii de Artă şi Design Cluj Napoca, specializarea Design-Textil. Câştigătoare a Premiului Institutului Francez Cluj-Napoca, Axenia Roşca ne propune un concept creativ legat de coordonate spaţiale structurate pe suprafeţe elastice  asimetrice.

Spaţiul scenografic realizat din material textil devine spaţiu acumulativ, acaparator care dizolvă, dislocă subiectul. Traseul spaţial inspirat din elemente ale arhitecturii relaţionează prin complicitate cu individul. Este un spaţiu predefinit care descrie în prealabil posibilităţile mişcării şi ale înaintării sau a descoperirii lui de către participant.

Instalaţia propusă transpune un dialog al corelării dintre libertatea limitată a celor iniţiaţi şi flexibilitatea materialului de un alb expansiv. Spaţiul creat limitează însă libertatea opţiunilor participanţilor pentru că se încadrează în scena deja propusă a instalaţiei. Având premiza elasticităţii materialului, ambientul scenic definit al instalaţiei devine uşor remodelat de către publicul căruia îi rămâne  opţiunea de a explora şi experimenta.

Instalaţia este însoţită de o proiecţie  desfăşurată  în paralel   care prezintă relaţia dintre un spaţiu închis sau un spaţiu ermetic şi cel care pătrunde acolo, coagulată prin jocul optic al luminii prin care umbra personajului este acaparată de colţurile camerei.

Pentru a întregi jocul scenic artista a apelat la toate simţurile receptorii -olfactiv, auditiv, vizual şi tactil, transformând stările emoţionale ale spectatorului care devine parte integrată a instalaţiei.

Autor: Elena Popescu

Foto: Elena Popescu

Doru Covrig într-o tentație a haosului

Expoziția artistului român stabilit la Paris, Doru Covrig, a populat cu sculpturile și desenele sale spațiul expozițional de la galeriile Jecza-Triade, în luna octombrie.

În prima galerie, Triade, cea mai redusă ca dimensiuni, primează desene ale artistului reprezentând palme implicate în serii de multiplicări și contorsionări din ce în ce mai dinamice pe măsură ce forma primară îşi pierde din importanța inițială în acest joc. Prototipul acestor palme se regăsea la intrarea în galerie, într-o sculptură redusă ca dimensiuni față de cea care se află în curtea artistului din Franța.

Bronzurile artistului se compun printr-o aranjare aleatorie de forme suprapuse, aflându-se într-un loc intermediar între ordine și haos. Sculpturile refac tipologia corpului uman atât prin suprapuneri aleatorii pe verticală, cât și prin alăturări pe plan vertical-orizontal. Repetițiile, în ambele planuri, refac arhetipurile turnului și ale labirintului, astfel încât corpul uman devine simbol al spațiului. Alăturarea de 30 de miniaturi ale corpului uman, doar aparent simetrice, amintește de o armată sau de perioade de uniformizare a societății, care ar putea fi și cea actuală. Corpurile sau busturile suprapuse sau aliniate sunt fie turnate solid, fie lăsate doar simple contururi golite de conținut.

O parte din lucrări sunt purtătoare a unor litere, cuvinte fragmentate ale căror semnificații nu primează ca importanță. Fascinația cuvântului în sine, în orice limbă ar fi acesta, face ca importanța cărții să fie alăturată sculpturilor. Litere ca idei și arhetipuri ale culturii cărții se suprapun fie pe personaje, fie pe cuburi ale căror suprafețe sunt rearanjate pe verticală, astfel încât suprafețele pline și spațiile să coexiste.

Corpul uman, de asemenea, este redus la contururi sau la suprafețe obținute prin reducție geometrică, astfel încât nu fizionomia este cea care primează, ci gestul, mesajul și ideea.

Într-un interviu, Doru Covrig afirmă că la un vernisaj a vorbit despre sculpturile sale Guttenberg, „ca sistem de comunicare sau ca motiv; despre dominația literelor”. În același interviu sculptorul afirmă despre lucrările sale că „materialul nu are cea mai mare importanță. Eu sculptez idei”(Adriana Cârcu, Povestea zilelor noastre, ICR, 2009).

Expoziția trebuie privită ca întreg, conceptul impunându-se în fața singularității lucrărilor. Fiecare lucrare reprezintă un pion în realizarea conceptului.

Autor: Nicoleta Papp

Cristian Răduţă

Galeria Calina

10 iunie 2013-10 iulie 2013

Cristian Răduţă este născut în data de 17 aprilie 1982. Trăieşte şi lucrează în Bucureşti.  A absolvit Universitatea de Artă din Bucureşti sub îndrumarea profesorului Mircea Spătaru. În 2005 participă la Summer Academy in Salzburg. Solo show (selecţie): ZOOMANIA, Muzeul Naţional de Artă Contemporană Bucureşti 2010 -RINOCER PE CALEA MELCILOR, Atelier 030202, Bucureşti 2010 -Terraferma, 418 Gallery Bucureşti - 2010. Are o sculptură expusă în spaţiul public la Bucureşti  pe soclul din Piaţa Presei şi lucrări în colecţiile Muzeul Naţional de Artă Contemporană Bucureşti, Canadian Clay şi Glass Museum Waterloo.

Lucrările expuse sunt diferite interpretări  ce reiau  tema rinocerului, idee care şi-a început cariera culturală sub pana dramaturgului francez de origine română Eugene Ionesco (reprezentau o metaforă a însingurării omului în mijlocul semenilor săi). Rinocerul lui Cristian Răduţă poate fi un simbol al unei lumi spirituale cu care mulţi au pierdut legătura, un simbol care trimite de multe ori la ideea fragilităţii lumii noastre. Putem  descifra astfel semnificaţia lucrării lui Răduţă: rinocerii au totul de partea lor raţiunea, majoritatea, normalitatea, iar până la final şi frumuseţea. Drama e a elementului vizual pentru că în el vedem povestea exemplară a căderii. Cu această încadrare, Cristian Răduţă ne pune în faţa unor noi întrebări despre rinocerii din noi înşine, adică despre fragila noastră umanitate la care nu ar trebui sa renunţăm, denunțând astfel linia minimei rezistențe aplicată sistematic de omul tipic al majorității, oricare ar fi ea, căci este infinit mai dificil să ne asumăm responsabilitatea propriilor opinii și gesturi decât să consumăm ideologiile la modă la un moment dat.

Albul ce înconjoară turma de rinoceri creează fundalul perfect pentru introspecţie. Poziţia exponatelor este aleasă valorizând elementele arhitecturale ale spaţiului. Ele evoluează prin dimensiuni, poziţii, luându-ne prin surprindere la fiecare schimbare de direcţie. Spaţiul expoziţional reuşeşte să ne transmită angoasa eului care nu se regăseşte în majoritatea reprezentată  prin semenii săi.

Formele sunt simplificate, sunt sublimate, reluate, toţi poartă poveri subliniind astfel ideea greutăţilor ce apasă asupra noastră, a tuturor. Am găsit o simbioză perfectă între gândirea artistului, creativitatea, ingeniozitatea alegerii subiectului lucrării şi tehnicile de realizare concretă, care au supus materia primă, eterogena  – transfigurând-o, metamorfozând-o prin puterea minţii şi a mâinilor. Această expoziţie a fost bucuria şi emoţia întâlnirii cu frumosul, cu acea existenţă imaginativă a liniilor de forţă ale fiecărei lucrări, care s-au întâlnit şi s-au susţinut într-o alchimie a perfecţiunii, a valorii. Incontestabila valoare a formelor devenite semnificaţie, aceasta este concluzia sculpturilor lui Cristian Raduţă. 

Autor: Maria Răcelescu

Ioana Iacob

           Galeria Calina

           28 ianuarie 2013-20 februarie 2013

La  Galeria Calina s-a prezentat  în perioada 28 ianuarie -20 februarie 2013 expoziţia de pictură Foarte în plus/Pictură cu lucrări ale Ioanei Iacob.

Artista a absolvit Universitatea de Artă şi Design din Cluj în anul 2009. În acelaşi an face o practică de specialitate la Colecţia Peggy Guggenheim din Veneţia. A avut expoziţii personale la Galeria Anaid Art, Bucureşti - 2012, Mie Lefever, Gent - 2011 -, Laika Art Space, Cluj – 2010 şi expoziţii de grup la Art Market Budapesta- 2012, Galeria Bulgakov, Cluj – 2009 şi Galeria Plan B, Cluj - 2008. A participat la atelierele Construire une exposition de la Muzeul Luvru, Paris - 2010  şi la Ananas et bisons blancs de la Reşedinţa de vară a baronului Brukenthal, Avrig 2009.

Intri... şi rămâi uimit  de explozia de culori! Expoziţia te întâmpină cu o manieră de expunere nonconformistă care, intrând  în contradicţie cu subiectele tradiţionale pe care le găsim  în lucrări, te incită să cauţi, să explorezi traseul pe care fiecare dintre noi, privitorii, îl simţim ca fiind necesar de urmat în parcurgerea lucrărilor. Privirea îţi aleargă de la un tablou la altul, în căutarea următoarei teme,agitaţia transmisă creând o senzaţie de un extraordinar dinamism.

De la prima vedere artista îşi afirmă un temperament puternic, cu tensiuni spirituale și vitale ce se exaltă până când iau forma unor dramatice confruntări. Culorile, așezate în straturi dense, contrastează violent, prin alăturarea pe suprafețe întunecate, sau prin prezența șocantă a unor tonuri foarte vii, sintetizând  stilul său dominat de câteva culori puternice, în primul rând albastrul, pus în valoare de roşuri profunde, cu o răceală accentuată, de cele mai multe ori, de o nuanţă de verde.  Elementele compoziţionale ale lucrărilor sunt construite în planuri succesive, în pastă generoasă, pusă de multe ori reliefat pe pânză, sau în tuşe vibrante, groase.

 Naturile statice compuse într-o manieră inedită, prin acostarea celor mai stranii  obiecte, chiar dacă este vorba despre un simplu pahar, sau o oja, sau o pereche de şlapi, sau un scaun ce devine protagonist, se supun respectării cromatice a realităţii. Pasta, pusă cu penelul sau cuţitul, construieşte formele cu o senzualitate remarcabilă. Nuanţele de roşu puternic din baloane, pantofi, tuburi de culoare, flori se impun privirii pe fundalurile dominate de nuanţe de albastru, brunuri sau un verde profund, din care se reliefează compoziţiile pline de vigoare. Într-o dezlănțuire a tonurilor dure, artista  realizează o masă de culori tumultuoase, printr-o juxtapunere insolită a roșului, a carminului, cu tonalități de albastru, cenușiu și brun. Această suprapunere succesivă dă pastei Ioanei Iacob o structură aproape sculpturală, rugozitățile culorii influenţând  regimul de umbre și lumină ca accentele unui relief. Artista  rezistă interpretărilor tradiționale, ale unor subiecte tradiţionale  preferând  a analiza interferența vibrațiilor luminoase, în schimbare  continuă, pe obiectele colorate și în aerul ce le înconjoară.

Autor: Maria Răcelescu

Grigorie Minea, referinţe estetice clasice

Muzeul de Artă Timişoara

12 septembrie 2013 -31 octombrie 2013

32 de sculpturi în bronz, piatră, fier şi aluminiu au format expoziţia retrospectiva a sculptorului Grigorie Minea, organizată la Muzeul de Artă Timişoara în perioada 12 septembrie -31 octombrie. Creaţia artistului, prezentată în cadrul vernisajului de Ioana Beldiman, prof.dr. la Universitatea Naţională de Arte Bucureşti, este centrată în jurul umanului, fie că vorbim de portrete, nuduri sau compoziţii alegorice.

Grigorie Minea rămâne fidel unui tip de reprezentare clasică, prin preferinţa pentru bust şi figura întreagă, prin tematică şi prin concentrarea formelor, manifestându-se în graniţele limbajului sculptural tradiţional, în linia generală a sculpturii descinse din vechii greci. Adam şi Eva, Pieta, Buna-Vestire, Dansul Salomeei, Maria, Cap de fata, Zbor, Pasare, Brâncuşi sunt lucrări ce se remarcă printr-o vivacitate a expresiilor şi prin rafinamentul modelajului.

Chipurile alegorice simplificate prin aparenţa de non finito contrastează cu corpul vibrant, în mişcare. Artistul ne propune un parcurs scenografic dinamic, îmblânzit "printr-o infuzie de sensibilitate şi emotivitate puternică", de care amintea Ion Frunzetti într-o cronică de artă dedicata lui Grigorie Minea în 1970.

Reuşeşte să anime fonta, acest material rece şi dur capătând vibraţie şi supleţe, scenografia relevând puncte de plecare dinspre individual spre forme care permit vizitatorului puncte de vedere multiple. Urmele dălţii, punctele de reper, sunt lăsate la vedere, iar tensiunea şi sensibilitatea modelajului ne trimit la Auguste Rodin şi Medardo Rosso sau, de ce nu, la capetele brâncuşiene realizate după modelul rodinian.

Minea conferă sculpturii referinţe estetice clasice şi nu o face prin cvasirepetare, ci printr-un reviriment portretistic, şi nu numai. Îşi conturează propriul limbaj sculptural prin calea pe care păşeşte spre un orizont neaşteptat, acolo unde îşi va crea lumea .

Autor: Elena Popescu

Foto: Elena Popescu

MIRCEA CANTOR. Q.E.D.

MNAC

10 aprilie 2013-10 aprilie 2014

Mircea Cantor s-a născut în 1977 la Oradea. Trăiește și lucrează ”pe Pământ”, la Paris și la Cluj .

Expoziția Q.E.D. s-a deschis publicului în data de 10 aprilie 2013, la MNAC, București, ca primă expoziție personală a artistului în România, reunind 30 de titluri de fotografii, filme, desene și sculpturi din 1999 până în prezent.

Premisa expoziției (Quod Erat Demonstrandum) este exploatarea unor simboluri în cadrul unui spațiu simbolic precum Casa Poporului. Lucrările rezonează cu geneza și istoria clădirii cu încărcături negative, integrându-se, pe parcursul primului etaj, printre decorațiunile arhitecturale originale. Violența lumii este un ecou constant în lirismul artei lui Mircea Cantor, în permanență metamorfozabilă.

Deschiderea expoziției este desăvârșită de explozia Grandorii, într-o acțiune ce stă sub semnul perisabilului. Sic Transit Gloria Mundi ilustrează fascinația umană pentru strălucirea trecătoare. Cercul, simbol al trecerii ciclice, al continuității și nu a stagnării, înglobează întreaga umanitate, îngenuncheată în fața unui lucru atât de mărunt precum vanitatea. Fitilul aprins din care, la scurte momente după aprindere, nu va mai fi rămas decât o urmă, un ecou stins și întunecat al Măreței, este fără îndoială o provocare la reflecție.

În paralel cu supradimensionata Gloria Mundi, succesiunea caleidoscopică Holy Flowers propune o incursiune în lumea israelită. Seria de fotografii oximoronice ilustrează controversatul subiect sub forma unor mandale rezultate prin mitoză artificială. Armamentul este privit ironic dintr-o perspectivă cultică, sugerând o geometrie divină, o armonie naturală.

Deeparture este o deviație de la cursul natural al lucrurilor. Un lup și o căprioară, situați nu departe de extremele lanțului trofic, sunt urmăriți îndeaproape în interiorul unui cub alb, steril, unde reacțiile lor sunt suprimate de lipsa zonei de confort specifice fiecăruia. Căprioara este privată de orice obstacol natural după care s-ar putea feri, iar lupul singur este lipsit de mediul specific momentului de atac. Urmărind același laitmotiv, violența, filmul merge până la sublimarea ei, expunând același punct culminant și sustrăgând deznodământul așteptat în tensiune. Nici un act direct de agresivitate nu este astfel surprins, însă filmul este incontestabil marcat de povara psihologică. Anxietatea publicului, în concordanță cu neliniștea animalelor, este augmentată prin lipsa unei coloane sonore, care perminte sunetelor viscerale să fie adosate imaginii.

Fishing Fly, un avion de vânătoare cu trimitere directă la aurul negru și la mirajul îmbogățirii având drept consecință directă distrugerea naturii, este instalat pe podeaua sălii principale, ca o epavă a intereselor omenirii.

În sala următoare, o casă maramureșeană este strămutată pe podeaua rigidă, protejată de brâuri intersectate ce încorsetează inclusiv geamurile. Efemeritatea și zădărnicia efortului apotropaic popular sunt sugerate de neterminarea acoperișului, ce supune locuința intemperiilor. Și totuși, lucrarea permite mai multe interpretări, putând ilustra, în direcția opusă, nevoia de protecție față de terestru, și deschiderea voluntară către voința divină. Ca un ecou, un clopot senin dar neputincios, vocea unui copil răsună repetitiv: I decided not to save the world, în timp ce un Cer Variabil este preconizat pe tavan.

Etajul superior prezintă o serie de filme de scurtă durată, în care tema generală a expoziției este din nou exploatată. Wind Orchestra este o antiteză a armoniei sonore din titlu, cu instrumentul care o produce. Cuțitul devine un obiect al jocului de copii, și chiar un creator al muzicii sferelor. Vertical ascension urmărește același joc inocent cu un obiect al violenței.

Q.E.D. este astfel un ansamblu de expresii, pledând pentru o lume purificată și împotriva distrugerii sufletului și naturii.

Autor: Alexandra Bârză

How will you dress at the end of the world?

Galeria Calina 

29 octombrie-21 noiembrie 2012

Păşind pe treptele galeriei Calina, "etica biotehnologiei şi evaluarea corectă a progreselor ştiinţifice în relaţie cu natura" nu sunt chiar primele lucruri asociate automat cu titlul expoziţiei. Artistul vine, ca de obicei, o lucrare foarte prolifică din punct de vedere conceptual.

Mai mult decât un artist plastic, mai mult decât un instalaţionist, Doru Dumitrescu oferă o întreagă experienţă senzorială. Vizualul, auditivul şi tactilul ţes o lucrare ambientală care, prin orientarea spre simţuri, se reflectă în sfera psihologică.

Expoziţia este, mai mult decât orice, interactivă. Implicarea totală a publicului devenit mai mult decat privitor în operă, implicarea invazivă ce generează o permanentă transformare a lucrării în jurul său sunt imperative ale artei lui Doru Dumitrescu.

Odată intrat în spaţiul expoziţional, omul părăseşte brusc realitatea cotidiană. Firele de nisip de la intrare anunţă ineditul: Interiorul cu pardoseală albă este acum acoperit de un strat gros de nisip. Picioarele devin relaxate, şi în acelaşi timp nesigure. Corpul îşi schimbă poziţia rigidă, unduindu-se pe valurile de nisip. Văzul se detensionează în lumina slabă, şi imprevizibilul pare să pândească pe după colţuri. Auzul este artificial stimulat de trilurile unor păsări. O stare de linişte interioară aparţinând unui illo tempore este resimţită.

Asediul corporal nu transformă lucrarea într-un obiect al facilului non-elitist. Efectul stimulilor senzoriali are efect imediat asupra raţiunii, conectate la trăirile trupului.Totul se întâmplă pentru că, în arta lui Doru Dumitrescu, impactul asupra corpului şi interacţiunea lui cu opera sunt lucrurile care declanşează procesele psihologice şi intelectuale.

HOW WILL YOU DRESS AT THE END OF THE WORLD? este o expoziţie despre un posibil sfârşit al lumii, lipsit de dramatism şi de panică, un sfârşit ce ne-ar putea purta pe nisipurile uitatelor începuturi, cu siguranţă o experienţă care nu trebuie ratată

Autor: Alexandra Bârză

Ce pieritor e omul, gândea albatrosul!

Atelier DIY, Timişoara

3 iunie 2013-7 iunie 2013

Expoziţie colectivă: Alexandra Bârză, Iudith Felnecan, Dana Maleş, Lucian Matei, Silvia Moldovan,Tijana Muncan, Bogdan Tomşa, Nicolae Velciov

Expoziția Ce pieritor e omul, gândea albatrosul! reunește lucrări ale studenților FAD din Timişoara, propunând atât mijloace de expresie alternative, cât și un spațiu de expunere neconvențional. Lucrările din expoziție au un caracter eminamente contemplativ. Sinceritatea și simplitatea mesajului, precum și poetica expresiilor artistice, oscilează între naturalism contemporan și minimalism criptic. Departe de a fi lipsite de rafinament, lucrările conturează, prin mijloace de expresie atât de diverse, același mesaj general: imaginea prezentului, privită de la cel mai înalt nivel de detașare.

Însă prezentul generează deopotrivă fascinație și teamă, precum un arhetip al dualității fecunde și autodevoratoare. Ca într-un vis lucid pe care nu îl poate controla, artistul se lasă în cădere liberă, din pântecul creației până în hăurile mistuirii, în permanență alert, observând întreaga devenire a tot ceea ce îl înconjoară.

Înțelegând aceste principii, mesajele individuale devin clare: Mecanizarea omului cotidian, redus la forme cât mai simple; Devorarea frenetică a naturii, forță antinomică; Amprentarea ei cu prezența umană distrugătoare; Nucleul, lăcașul uman din care se propagă, ca efectul de fluture, distrugerea, sau unde, ca într-o arcă a memoriei, se caută salvarea reminiscențelor umanității.

Preocuparea majoră devine astfel, în esență, omul, catalizator, accelerator sau inhibitor al distrugerii, Omul care, prin puterea imaginației sale, se ridică deasupra slăbiciunii fizice, și domină, controlând întreaga lume, ca un omniprezent, omnipotent și omniscient Vrăjitor din Oz.

Și pentru a conchide, atribuind un sens reflexiei și reflecției noastre, suntem îndemnați la o comunicare catartică, unde barierele intelectuale sunt absorbite de o perdea fizică. Publicul este  îndemnat să se exprime cu ajutorul artei, fără a se simți amenințat în vreun fel de repercusiunile afirmațiilor sale. Cu identitatea protejată, putem lăsa în spate orice aparențe, îndrăznind să fim noi înșine prin cuvinte.

Autor: Alexandra Bârză

Tabăra de sculptură Ghelari.Dialog între sculptură şi natură

Tabăra de sculptură Ghelari 2013, desfășurată în perioada 1-10 septembrie în cadrul proiectului Artă și Turism în Ținutul Pădurenilor, este un rezultat al parteneriatului fidel dintre Pensiunea Panorama Ghelari și Facultatea de Arte și Design din cadrul Universității de Vest, ajungând la a doua ediție și devenind astfel un spațiu al coexistenței dintre artă și natură. 

În deschiderea vernisajului au luat cuvântul Conf. Univ. Dr. Vică Tilă Adorian, Decan al Facultății de Arte și Design, criticul de artă, Lect. Dr. Gabriel Kelemen, alături de gazda evenimentului, domnul Țenț Sergiu.

Participanților - Arnold Bute, Emil Bejenaru, Andras Csavar, Adam Koncsag, Ciprian Lupșa, Feher Laszlo, Benjamin Varga, Dan Vișovan – coordonați de Bogdan Rață și Dan Vișovan, cadre didactice ale Faculății de Arte, li s-a pus la dispoziție, de către organizatori, marmură din cariera de la Alun, oferindu-li-se posibilitatea de a realiza lucrări de sculptură în spațiul natural.

Cele opt sculpturi din peisajul rustic reprezintă veritabile puncte de meditație, arta interacționează cu spațiul, devenind locuri spirituale care deschid trecătorilor noi perspective. Mediul sculptural, de un alb puternic, contrastează cu mediul natural organic datorită refracției luminii care are nu numai un impact vizual puternic, ci oferă și posibilitatea relaționării dintre om, piatră, natură.

Suprapunerea formelor, fie că vorbim de forme sferice sau planuri geometrice reliefate prin tăieturi cu diferite contururi, converg cu mediul înconjurător, contrastând prin reflexia luminii, prin sugestie dinamică și tensiune, reușind prin calitățile estetice să stabilească un veritabil dialog între intervenția naturii și intervenția sculptorului asupra blocului de marmură.

În ciuda diversității modului de abordare a blocului de piatră și de stabilire a raporturilor suprafețelor brute și a celor finisate, se recunoaște forța unei naturi în fața căreia artistul se prezintă întâi rezervat, apoi cuprins de o impetuoasă dorință de a o domina, culminând, în final, cu o stare de supunere. Astfel, se ajunge la crearea unei complementarități între aceste două firi, un dans între artistul sculptor și natură, în cazul de față blocul de marmură.

În lipsa unei asemenea comunicări, nașterea operei de artă nu ar putea avea loc. Inserțiile cromatice ale marmurei, urmă a locului din care provine, le-au permis sculptorilor să picteze cu ajutorul dălţii și al ciocanului.

Adâncit în roca smulsă din pântecul pământului, artistul vine să elibereze opera care trăiește și pulsează din interior, așteptând ca sculptorul să îi simtă vibrația și să o descătușeze, reluând continuu mitul lui Pygmalion și a Galateei, care așteaptă să se împlinească.

Autori: Elena Popescu și Larisa Spravil

Foto: Elena Popescu

Virrvarr -o dinamică a hazardului

Galeria Primăriei Timişoara

27 mai 2013- 31 mai 2013

Expoziţie colectivă: Silvia Moldovan, Georgiana Iancu, Bianca Balog, Andrei Părăuşanu, Uliana Gujuman, Edith Torony, Nicolae Velciov, Andor Szabo, Ádám Koncsag, Daniel Dan, Olimpiu Buhai

Surprinderea hazardului, dar şi a ordinii emergente, a dinamicii planului material în raport cu cel imaterial şi transpunerea lor în cadrul lucrărilor, constituie cheia în care ar putea fi interpretată expoziţia Virrvarr curatoriată de studentele secţiei de Istoria şi Teoria Artei (Alexandra Bârză, Alexandra Cheiu, Ioana Enache, Raluca Herman, Eugenia Papanagă, Elena Popescu, Larisa Spravil), coordonate de prof. Ileana Pintilie.

Concepţia unei lumi-labirint dezechilibrate şi haotice, dar care respectă în acelaşi timp o ordine, un tipar inaccesibil, un traseu cu o destinaţie necunoscută, reprezintă caracterul ambivalent al expoziţiei în cauză. Creaţia artistică devine, astfel, un indiciu al reprimării laturii terestre, al anulării oricăror repere spaţiale şi temporale, aspiraţia finală îndreptându-se spre înălţarea, depăşirea unor bariere terestre. 
Dinamismul este cel care dictează cadrul tablourilor. Mişcările aparent haotice, browniene, lipsite, parcă, de orice intenţionalitate, ajung să conveargă, sau să fie brusc întrerupte, într-un punct ce conferă centrul de interes al lucrărilor. Zvâcnirile prezente amintesc de acele prime clipe ale creării demiurgice, definite de un haotic dinamism abil orchestrat.

Sculpturile prezentate vorbesc despre aceeaşi tendinţă a regândirii raporturilor materialului cu realitatea. Sunt, deci, prezentate atât latura raţionalului, latura analitică, într-o căutare permanentă de ordine ce conferă o siguranţă omului, cât şi cadrul imaterialului ce nu se conformează vreunei ordini accesibile celor cantonaţi în spaţiul material.

Repertoriul tehnicilor artistice vine să completeze, subliniind conceptul lucrărilor, prin urmare atingându-se un nivel semantic superior. Tablourile devin suportul unor tuşe largi, dinamice sau din contră, atent detaliate, ambivalenţa realităţii fiind, astfel, încă o dată, sugerată. Cromatica lucrărilor este constituită din tonuri transparente, diluate ce evocă transgresarea concretului, pe când culorile păstoase, puternice subscriu realității. Sculpturile, prin raporturile spaţiale plin-gol, dar şi prin stadiul de finisare a suprafeţelor, conferă noi înţelesuri existenţei obiective. Suprafețele netede, alăturate celor nefinisate, trimit cu gândul la inefabila perfecțiune a accederi la un nivel superior, impalpabil. Performance-ul susținut în cadrul expoziției accentuează caracterul imprevizibil, mereu schimbător al lumii ce ne înconjoară, adăugând în procesul artistic și un alt factor extrem de important, timpul, care devine suspendat în creația artistică. Cadrul temporal devine un adjuvant pentru înţelegerea ealității materiale, aducând aminte de natura ei trecătoare. 

  Virrvarr ajunge să pună în discuție relațiile dintre materie și energie, dintre efemeritate și eternitate, dintre spațiu și vid, relații ce ajung să se completeze, să se reîntregească reciproc.

Autor: Bogdan Pomorişaţ
Foto: Andrei Cacuci