Muzeul de Artă
Timișoara
16 aprilie 2015-1 iunie 2015
Deşi nu e o
fâşie din pânza unui cort de circ, afişul expoziţiei "L'air du cirque" invită, cu forţa
unei reclame consumiste actuale, adesea de dimensiunea a 2-3 etaje, în lumea
circului, în perioada lunii mai, la Muzeul de Artă din Timişoara.
Circ, la Muzeul de Artă ? Da, însă circul văzut de Chagall, Piccaso,
Lautrec şi alţi câţiva artişti: Camile Hillaire, Fr. Maillet, A. Yarraga, D. de
Segonzac, G. Rouault, Felix Vallotton, Luc Moreau, Jean Cocteau. Acesta din
urmă este prezent cu o singură lucrare,"Sunt un înger", lângă
Picasso: "Exerciţiul cailor şi al câinilor", pe care, după cum o
ureche mai sensibilă şi bine plasată poate percepe, un vizitator perspicace îl
poate realiza cu uşurinţă în câteva minute. Doar că acest contur puţin
complicat, deşi se încadrează în forma unui măr -- de ce nu? -- labirint
tentant -- solicită încă puţină perspicacitate pentru a vedea că este de fapt,
un bici. Atât. Mai departe poate bate drumurile ("azotar", în lb.spaniolă=
"a bate drumurile"), doar privitorul avizat. Privitorului "de
rând" îi lipseşte , de pe eticheta tabloului minima informaţie: e
imposibil de ştiut asupra cărei tehnici s-a oprit aici acest "vast geniu
al noutăţii", cum a fost numit Picasso. Între 1904-1905, acesta,
indiferent faţă de mişcarea fovistă, pictează primele tablouri inspirate din
lumea circului, lume care, ne arată expoziţia, se naşte din risc. Acrobatul,
îngerul lui Cocteau, îl încarnează : "Je suis un rezultat de la force
centrifuge on ne peut parler plus clairement je suis un ange".Uneori, ca
în tabloul semnat FV (Felix Vallotton), pe sârma întinsă sub un cer negru un
acrobat împinge o roabă ornamentată cu flori, în care stau, liniştite, cu
spatele spre privitor, cele trei fetiţe ale sale. Putem
aşadar, ajunge, cu puţină perspicacitate, la capătul labirintului ivit din
încâlcirea "biciului"-"azote" sau "latigo" în
limba spaniolă ; încotro acum, între două sinonime?
Am văzut "azote"-"azotar"-
"azotazo", mai puţin "azotea"= terasă (pe acoperiş); acolo
am putea ajunge privind tablourile expuse chiar pe peretele central, detaşat de
rest, ale Camilei Hillaire, de la care ne-am putea retrage în colţul de la
fereastră al celui de-al doilea Picasso: "Clovnul şi familia
circului", de asemenea parcimonios catalogat, limitat la alb şi negru.
Ne-am putea aventura, după "Zborul" lui Chagall, în
"latigo"... Căci "Chagall e... Chagall!", cu sau fără pauza
de rigoare. După tablourile lui, aproape că nu am putut privi altceva la "Noaptea
muzeelor"; nu i-am înţeles tristeţea decât acum, a coborât dintre bulinele
colorate, din ochiul verde al păsării, din roşul său orange abia acum, în acel
răstimp care te face să identifici în Scripcarul său un posibil Sf. Ioan
Evanghelistul la picioarele crucii, în feliile de lună- absenţa chipurilor
coborâte printre case şi drumuri, şi nopţi, să te întorci prin alegoriile sale,
prin simplul semn al bastonului, la Orbii lui Brugel, să scrutezi genunchii însângeraţi ai
clovnului său, să vezi limita dintre rizibil
şi bucurie şi frivol, între cele două, doar două feţe ale omului- să te
întrebi cum este să zbori şi dacă în lumea aceasta de culori cu albastrul ei
tandru, violaceu, care este al lui,
fiecare culoare cere imperios forma, aşa cum rama ferestrei la care stă acea
femeie cu cartea în mână lângă buchetul de flori care rămân împreună aproape în
fiecare pânză a sa din cele expuse, e depăşită de imaginea desenată parcă de
degetul unui copil pe un geam aburit, imagine care rupe paradoxul de a fi în
afară şi înăuntru în acelaşi timp, în aceeaşi vreme (Circul Izis 1, 2 ,3, 4;
Femeia la fereastră). "Latigo" deci, un alt nume al biciului în limba
lui Cervantes, a lui Don Quijotte dacă doriţi, cum vă place, ...
"azotazo" înseamnă "flagel", cu toată zo-o-logia sa, şi
toate miturile culturii ar trebui să intre în acest cal troian degajat din
"Exerciţiul cailor şi al câinilor"... dar atunci câinii? Ce
întâmplare fericită că "latido"
semnifică "zvâcnire", dar şi "hămăit", lătrat adică.
Animalic şi angelic, iată semnul sub care stă
aşadar lumea circului. Precum "Contorsionista" lui Angel Z., cu trup
perfect, atât de simplu realizat, asupra căreia, din discul solar al gulerului
său rotund priveşte clovnul, omului îi e dat spaţiul între aceste două limite.
De aceea, la Toulouse-Lautrec, el face parte, ca în "Pasul
spaniol","Salut", "Tandemul", dintr-o "Şcoală
superioară" ("Călăreaţa de şcoală superioară", "Călăreaţa
de şcoală superioară şi trecerea"). Cum s-a spus , Lautrec "reuşeşte
să redea forţa elementară a ritmului care domneşte în arenă". Mai mult
însă, el ştie că tensiunea , ca şi elasticitatea, este, cum spune Bergson,
"una din cele două forţe complementare pe care viaţa le pune în
joc."Ceea ce se întâmplă, aşadar, în singura imagine constantă a tuturor
lucrărilor expuse, arena, este, pentru Lautrec, altceva decât distracţie, e
însâşi viaţa cu fuga ei vertiginoasă de frivolitate, de neglijenţă, de
nepăsare, printre care ea, cea adevărată, autentică, moare.
De aceea disciplina primeşte rang de nobleţe şi rodul ei cel mai ales
este fracţiunea de secundă, redată de Lautrec, poate cel mai mult prin linia
frântă, întreruptă, când Viaţa scânteiază multiplu şi discret. Privim
"Elefant în libertate" şi vedem un elefant în arenă, executând un
exerciţiu. E totuşi altceva decât "Calul înălţat", decât
"Exerciţiul ursului pe panou", decât
."Calul şi maimuţele dresate".Lautrec însuşi ţine în frâu
formele în arenă astfel încât, ca-n "Pas în doi" ,formele ce apar din
golul conturului sunt şi ele desăvârşite. Vid şi plin se completează ca-n
stampele japoneze. De altfel, înrudirea cu ele a fost deja observată.
Lucrările
în care perspectiva se schimbă, din culise, pun în lumină nouă
personalitatea lui Lautrec, care se ascunde cel mai bine după scenele comice.
Autor: Cristiana Vințan
