Arta românească de început al secolului XX, la Muzeul de Artă din Timişoara

Muzeul de Artă

Timișoara

expoziție permanentă

Galeria de artă românească a Palatului Baroc găzduieşte, într-o expoziţie permanentă, nume uriaşe ale artei româneşti din zorii secolului trecut. În România modernă, influenţele tendinţelor şi artiştilor esenţiali din Europa coexistau cu semănătorismul, prin care s-a făcut trecerea spre secolul XX. Tocmai se constituiseră şi se stabilizau aici noţiunile de naţional. În orice ţară şi la orice popor, dar la români mai cu seamă, naţionalul era legat de pământ şi de ţărani. Nu se putea ca arta să nu abordeze din acest punct de vedere tematicile şi subiectele pentru creaţiile sale.

Un mare reprezentant al acestui curent la noi a fost Nicolae Grigorescu (la Palatul Baroc - Cireadă de vite, Peisaj cu copaci, Creanga de măr), ce s-a impus în plastica românească nu atât prin noutate, fiindcă venea după Teodor Aman (Fată cu breton), care deschisese deja uşa spre modernitate; acesta nu fusese academist, ca toţi cei contemporani lui, ci o individualitate ce a făcut paşi importanţi în modernizarea limbajului plastic şi a viziunii plastice. Lui i-a urmat, deci, deschizătorul de drumuri Nicolae Grigorescu.

Nicolae Grigorescu- Creangă de măr

Impactul lui asupra celor alături de care urma să marcheze artele plastice româneşti a fost unul cu totul deosebit. Toţi cei care s-au născut în  jurul anului 1880 şi 1900 au pornit în a-şi contura viziunea proprie şi limbajul plastic personal de la arta lui Grigorescu. Deşi nu a avut ucenici în atelier, creaţia lui Grigorescu a fost o adevărată şcoală pentru plastica românească. Sub influenţa lui au început să picteze artişti ca Ion Andreescu  (Căpiţe de fân), Ştefan Luchian (Flori; Lunca), Teodor Pallady (Floarea soarelui, Femeie în interior), Gheorghe Petraşcu (Camera artistului la Nicoreşti, Casă la Târgovişte, Coana Lucreţia, Atelierul pictorului) şi Nicolae Tonitza (Peisaj de iarnă, Portret de fetiţă, Flori). În primele decenii ale secolului XX şi până în perioada interbelică, ei vor fi numele cele mai mari şi mai reprezentative ale artei româneşti.

La vremea aceea se întorceau în ţară de la studii marea majoritate a celor care aveau să devină repere artistice în perioada interbelică: în afară de cei menţionaţi mai sus, Francisc Şirato (Femeie pe şezlong, Colibe la Mangalia, Portret de femeie în galben) şi Jean Al. Steriadi, care încep să se impună în plastica românească, prin expoziţii de grup şi expoziţii personale. Ei reuşesc să convingă că arta lor este rodul unei sinteze, al unei transpuneri absolut personale a descoperirilor tehnice şi tematice europene, cât şi a fondului folcloric românesc. Erau sensibili la noutatea de limbaj europeană a momentului, dar aveau individualitatea, uneori chiar singularitatea stilului propriu.

Francisc Șirato- Tânără în interior

Legat şi de contextul istoric din România de la 1907, în primul deceniu al secolului XX, ca o reacţie contra sămănatorismului, apare realismul, reprezentat de Camil Ressu (Terasa Oteteleşanu, Curte la ţară, O muncitoare, Căruţă cu coviltir), care va demonstra capacităţi deosebite în portretistică şi mai cu seamă în compoziţii; acestea din urmă cuprind numeroase personaje, luate din mediul rural, dar pe care nu le prezintă în atmosfera idilică sămănătoristă. El conturează în mod realist viaţa ţăranului, cu bune şi cu rele, prezentându-l la munca ogorului, la odihna de pe câmp, sau chiar în clipe vesele, de bucurie. Nu prezintă dramatic viaţa poporului, fiindcă, în definitiv, ea nu era totuşi o dramă neîntreruptă, chiar cu evenimentele de la 1907.

Camil Ressu- Academia Tersa

Începutul Primului Război Mondial a însemnat stagnarea manifestărilor artistice în România şi chiar a creaţiei, într-un anume fel, fiindcă marea majoritate a artiştilor fuseseră mobilizaţi pe front. Totuşi, parte din ei au continuat să creeze, mai ales după retragerea în Moldova, chiar dacă mai mult grafică, şi chiar au expus, în acele condiţii, lucrări având desigur majoritatea subiecte legate de momentul istoric respectiv.

Vor începe să expună deci în Moldova Jean Alexandru Steriadi (Ţigancă, Marină cu bărci), deja impus în plastica românească, şi mai puţin cunoscutul în acea epocă Dumitru Ghiaţă (Biserica din Cerneşti, Târg, Iarnă), cel care avea să devină apoi una dintre personalităţile importante ale artei noastre.

Jean Al. Steriadi- Peisaj din La Ciotat

Şi la el, subiectul rural şi viaţa ţăranului sunt dominante în creaţie. Totuşi Ghiaţă nu poate să fie cantonat în limitele curentului realist, deşi redă cu destulă acurateţe viaţa poporului. Dar stilul său este unul personal. Compoziţiile cu ţărani surprind momente de activitate, dar şi de relaxare. Pictorul nu insistă asupra chipului sau a costumului; nu face din scenele de lucru, nici măcar din cele de târg sau de horă, unde ţăranul este îmbrăcat de sărbătoare, o expoziţie de costume naţionale, ci doar sugerează limpezimea, frumuseţea şi nobleţea portului ţărănesc.

Dumitru Ghiață- Iarna

Atât la Camil Ressu cât şi la Ghiaţă subiectele sunt însă diverse, nu se reduc la portrete şi compoziţii cu ţărani, ci cuprind şi peisaje şi, desigur, la Dumitru Ghiaţă, naturi moarte cu flori, tratate într-un mod aparte, el fiind, într-o ierarhie a fenomenului plastic românesc, al doilea pictor care a iubit şi a pictat florile, după Luchian.

Anii 20 ai secolului XX au fost o perioadă prielnică pentru dezvoltarea plurivalentă a societăţii româneşti şi, pentru plastica românească, una de mare avânt, cuprinzând toate numele menţionate cu referire la primul deceniu, precum şi o nouă pleiadă de artişti, strânşi în jurul lui JEAN Alexandru Steriadi, care îşi manifestă talentul creator prin afinităţi cu postimpresionismul, Nicolae Dărăscu şi alţii, care revigorează tematic, tehnic şi vizionar influenţele impresioniste franceze.

Un alt fenomen care se manifestă în plastica românească de acum este avangarda. Victor Brauner a plecat la Paris în anii 30, şi avea să se impună de acolo în avangarda europeană, dar a lăsat în ţară nu numai lucrări suprarealiste, cât mai ales atmosfera necesară pentru apariţia unor astfel de creaţii. Tot acum, în anii treizeci, începe să picteze Ion Ţuculescu (Peisaj cu floarea soarelui, Drum spre ţărm), care poate fi ataşat avangardei, deşi are şi accente expresioniste, care ambele conturează o individualitate cu totul aparte. Iniţial medic psihiatru şi biolog, Ţuculescu a devenit pictor în doar trei ani de studiu, după maeştri şi după natură, datorită unei înnăscute aplecări creatoare. Este vag influenţat de avangarda europeană şi de unii mari pictori. Totuşi nici unul dintre aceştia nu se regăseşte în creaţia sa decât în ceea ce priveşte rigoarea calităţii artistice, nu neapărat ca metodă sau tematică. A pictat interioare ţărăneşti, urmărind caracterul obiectiv al ornamentului popular, şi de asemenea peisaje din Grecia, Italia şi de la ţărmul românesc al Mării Negre.

Ion Țuculescu- Floarea soarelui

Rămâne totuşi de subliniat personalitatea de excepţie a unor artişti cum ar fi Theodor Pallady şi Gheorghe Petraşcu, iar în sculptură aceea a lui Gheorghe Anghel şi Dimitrie Paciurea. Pictorii au o evoluţie aproape paralelă, până la coincidenţa unor ani, totuşi sunt două personalităţi creatoare distincte, cu limbaje diferite, deşi arta lor este, valoric, sensibil egală. Dacă pentru Pallady esenţa picturii este desenul (obişnuia să spună că „în pictură, culoarea este o bagatelă”), după 1925 arta  lui devine o adevărată explozie cromatică; totuşi structura care conduce totul la el este desenul, fie că e vorba despre peisaj sau de naturile moarte, interioare cu portrete, flori, reviste şi alte accesorii, care deseori sunt purtătoarele unor simboluri ce fac din tablourile sale adevărate poeme. El este un simbolist prin excelenţă, iar simbolul în creaţia lui are un rol esenţial, strecurat cu abilitate într-o expresie plastică de excepţie.

Spre deosebire de el, la Petraşcu desenul aproape că lipseşte. Acesta clădeşte din culoare şi numai din culoare, prin straturi mereu amestecate şi suprapuse, de la opac la transparent şi translucid, astfel încât construieşte volume, dă contur, transmite forţă de expresie, în lucrări cu subiecte ca peisajul, ca interioarele sale celebre, mai ales cele de atelier, şi naturile moarte în care reuşeşte să clădească sens din cele mai banale detalii.

Gheorghe Petrașcu-Peisaj venețian

În a sa „Istorie a artelor”, Hendrik Willem van Loon descrie prima jumătate a secolului XX din punct de vedere artistic doar ca pe o colecţie de „isme” şi pare a o considera mai puţin fructuoasă şi importantă decât perioadele anterioare ale marii arte adevărate. Îi acordă, cu toate acestea, gândul că expresia pe care artiştii ei au adus-o era cea mai potrivită pentru satisfacerea nevoilor momentului respectiv. Matisse, Cézanne, Kokoschka (şi, s-ar putea spune, la fel ca ei, pictorii români)  au fost, fără îndoială, spune el, precursorii unei epoci noi. Cu toţii „au început-o cu începutul.” Şi au ajuns să realizeze efectele dorite fiindcă aveau o tehnică destul de solidă cât să le poată permite să nu se mai gândească la ea, întocmai cum un virtuoz al viorii sau al pianului poate să se ridice deasupra detaliilor materiale a ceea ce interpretează... 

Autor: Ioana Tătaru

Plopi- Victoria și Marian Zidaru

Calpe Gallery

Timișoara

4- 22 noiembrie 2014

Calpe Gallery din Timișoara a gǎzduit în perioada 4-22 noiembrie 2014, expoziţia “PLOPI” de Victoria şi Marian Zidaru.

 Expoziţia a cuprins în jur de 40 de lucrǎri, dintre care unele de picturǎ, cum ar fi:” Orizont “si ciclul ”Plopi”; altele de sculpturǎ, cum ar fi:” Rege lǎcrimând”-Referire la Constantin Brâncoveanu, “Înger”, “Cuvântul”;

- câteva de broderie, cum ar fi: “Serafim”, “Heruvim”, Împletituri simbolizând Vǎlul Penelopei” şi câteva instalaţii, cum ar fi: ciclul de reprezentǎri ”Alegorii ale  României din ultimii 25 de ani”, “ România între Uniunea Europeanǎ şi Rusia”,  “Sistemul”, “Noi suntem ceea ce mâncǎm”,  etc.

Marian Zidaru s-a născut la Baloteşti, pe 22 august 1956, este sculptor, desenator și pictor. Soţia sa, Victoria Zidaru, născută satul Liteni aparţinând de comuna Moara, din judeţul Suceava, pe 17 mai 1957, este sculptoriță și pictoriță. Opera sa artistică include lucrări de pictură, grafică, sculptură și broderie.  Au absolvit în Bucureşti Institutul de Arte Plastice Nicolae Grigorescu, Secţia Sculptură, unde timp de mai mulţi ani şi-au consolidat şi cariera artistică fiind totodatǎ membri ai Uniunii Artiştilor Plastici din România.  În ultimul timp, soţii se refugiază de mai multe ori pe an în Liteni pentru a crea operele, pe care ulterior le expun şi le vând în Bucureşti.

Pe Marian şi Victoria Zidaru îi găsim în căsuţa bucovineană din satul sucevean Liteni, comuna Moara, în spaţiul în care Dumnezeu stă cu ei în casă. Muncesc zilnic la proiectul lor „de suflet”, construiesc un spaţiu tradiţional, cu ateliere, destinat unei Ferme de Artă. În locul făurit de mâinile lor se vor aduna pe timp de vară colegi, artişti şi copii din Bucureşti, care se vor îndeletnici cu meşteşugul ţărănesc sculptural, întors la el acasă.

Marian Zidaru: ”E frumos aici. Ferestrele casei dau spre răsărit, iar ziua începe cu Soarele, care crează armonie, din care se nasc celelalte, creaţiile noastre. Noi ne raportăm întotdeauna la acest tip de relaţie: între natură şi interiorul uman, care filtrează ceea ce vine din afară. Este vorba mai degrabă de creaţia care vine din raportul om-divinitate, pentru că Dumnezeu este cuprins în natură. El a creat prin Cuvânt, piatra, lemnul pe care noi îl modelăm. Omul creează ce-i transmite Creaţia.”

„Eu mă consider un artist plastic, nu contemporan. Vrând, nevrând, sunt contemporan, pentru că sunt în viaţă, dar arta contemporană nici eu nu o înţeleg, pentru că este o ciudăţenie, un teribilism asumat uneori, are tonalitatea unui lucru făcut la întâmplare. Noi ne-am întors la Liteni, ca să redescoperim echilibrul, să înţelegem unde ne aflăm, să înţelegem ce este demn, ce este decent. Noi milităm pentru o artă spirituală, pentru o artă întoarsă la ea acasă. Încercăm să redimensionăm arta religioasă, pe care o încărcăm cu elemente simbolice, divine. Un obiect încărcat cu rugăciune, emană rugăciune. Depinde pe ce poziţie se situează artistul. Artistul propune armonii, repară dezechilibrul social. De asta ne-am întors în acest spaţiu rural, pentru a deveni naturali şi fireşti în ceea ce facem.”[1]

 

Victoria Zidaru: „Artistul este un ucenic al lui Dumnezeu. El este cel mai aproape de actul creaţiei. La început, când Dumnezeu a luat pământul şi l-a plămădit pe om din el, când a suflat peste el duh, de fapt El a creat un prototip. Or artistul creează tot prototipuri.”

România între Uniunea Europeană și Rusia

 „În ziua de astăzi, lucrurile stau atât de pe dos, încât aproape că nu mai găseşti mesaje în obiectele create de artişti. Şi atunci, nouă ne este frică, într-un fel, de obiectele pe care le facem, pentru că e o mare responsabilitate să semnezi un obiect, să-i dai drumul în lume. El este ca o bombă, la nivel de subconştient: poate să facă rău sau poate să facă bine. El poate înţelege obiectul meu într-un mod greşit. Obiectul de artă este ca un rezervor care nu se opreşte niciodată, care emană ceva în permanenţă. De aceea, noi încercăm să nu producem stricăciune, ci dimpotrivă.

 Noi cel puţin am încercat să fim adevăraţi cu aceste obiecte şi să punem în ele lucruri umane, care aparţin omului: frumuseţe, armonie, speranţă. Acesta este mesajul lucrărilor noastre.”[2]

 În urma dialogului avut cu domnul Marian Zidaru putem afirma că expoziţia de la Calpe se centreazǎ în jurul ideii de plop, arbore care simbolizeazǎ amintirea, mai mult decât speranţa, timpul trecut, mai mult decât viitorul renaşterilor, ceea ce s-ar putea traduce printr-o apreciere mai degrabǎ a timpurilor trecute dacât a celor prezente. În urmǎ cu 25 de ani, plopii  de o parte şi de alta a drumurilor, erau un fel de îngeri pǎzitori ai acestora, protejându-le, dar şi al oamenilor, a românilor, prin umbra lor fǎcând cǎlǎtoria mai placutǎ, dar,… ca un revers al medaliei, putând fi fatali pentru şoferii neatenţi.

Regele lăcrimând

Regele lǎcrimând parcǎ ar vrea sǎ ne atenţioneze asupra lipsei de orizont, ce ne-ar putea aştepta, dacǎ ne  îndepǎrtǎm de adevǎratele valori umane, morale şi spirituale, cum am vǎzut în seria de Alegorii ale României, ce corespund diferitelor etape prin care a trecut ţara de la momentul Revoluţie pânǎ în zilele noastre :

România ca o zonǎ de graniţǎ între Est şi Vest:

Aici este Estul

România ca teren de luptǎ, scaldatǎ de sângele eroilor:

România în timpul Revoluției

 România de dupǎ Revoluţie, care arǎta aidoma unei  domnişoare, care nu vedea prea departe:

România de după Revoluție

 România de mai târziu,ca o hoaţǎ:

România ca o hoață

România ca ţarǎ a ţiganilor:

România asociată cu țiganii

Sau ca o Românie care trǎieşte în întunericul neştiinţei de a ieşi la luminǎ:

România lipsită de lumină

…şi a nevoii intervenţiei divine prin îngeri, care sǎ ne cǎlǎuzeascǎ spre calea cea dreaptǎ,  hrǎnindu-ne pe cele trei  nivele, cu lucruri bune, mesaj transmis de ansamblul de lucrǎri, care ca într-o metaoperǎ, întǎreşte aceastǎ idee.

Plopul sprijinit pe cruce, accentueazǎ idea de comunicare între cer şi pǎmânt, de jos în sus şi de sus în jos, prin înger. Tot îngerul este cel care vegheazǎ asupra înţelepciunii, adevǎrului şi perfecţiunii morale, simbolizate de cub. De asemenea, Divinitatea ne protejeazǎ prin îngeri, ar spune lucrarea Plop sprijinit pe cerc, iar Plopul sprijinit pe Pǎmânt sau Pǎtrat ar putea sǎ ne ducǎ cu gândul la ideea de funcţie maternǎ a pǎmântului, care dǎ viaţǎ, dar o şi ia înapoi, tot prin înger.

Luând în considerare ideea de drum, sau de cale, am mai putea spune cǎ Drumul Împǎrǎtesc sau Calea cea Dreaptǎ se terminǎ simbolic la Ierusalimul Ceresc, ea desemnându-l pe Hristos ca fiind : Calea, Adevǎrul şi Viaţa, dorind probabil sǎ  sugereze ca, în drumul nostru prin lume, sǎ nu ignorǎm Divinitatea.

Diferite ipostaze ale plopului

 Familia Zidaru  este un exemplu aparte de duet creator din peisajul artistic românesc. Trǎiesc şi lucreazǎ împreunǎ ( cu idei diferite ) de câteva decenii, au un stil vestimentar şi de viaţǎ arhaic/ecologic.

 Putem spune cǎ îşi extrag temele dintr-un izvor cultural comun al umanitǎţii, dar le dau o amprentǎ personalǎ.

  

Bibliografie:

-Jean Chevalier, Alain Gheerbrant, Dicţionar de Simboluri, Editura Artemis, Bucureşti

Resurse Internet:

 -http://www.Doxologia.ro “Un obiect încǎrcat cu rugǎciune, emanǎ rugǎciune”

- https://ro.wikipedia.org/wiki/Marian_Zidaru

Autor: Andrea Ioana Kelemen

---

[1] http://www.Doxologia.ro/ Miercuri, 29 Feb. 2012/ “Un obiect încǎrcat cu rugǎciune, emanǎ rugǎciune”, accesat în data de 6 Iulie 2015, ora 18.00

[2] http://www.Doxologia.ro/ Miercuri, 29 Feb. 2012/ “Un obiect încǎrcat cu rugǎciune, emanǎ rugǎciune”,

Accesat în data de 6 Iulie 2015, ora 18.00

EXPOZIŢIA " L' AIR DU CIRQUE "- MUZEUL DE ARTĂ TIMIȘOARA

Muzeul de Artă

Timișoara

16 aprilie 2015-1 iunie 2015

Deşi nu e o fâşie din pânza unui cort de circ, afişul expoziţiei  "L'air du cirque" invită, cu forţa unei reclame consumiste actuale, adesea de dimensiunea a 2-3 etaje, în lumea circului, în perioada lunii mai, la Muzeul de Artă din Timişoara. 

Circ, la Muzeul de Artă ? Da, însă circul văzut de Chagall, Piccaso, Lautrec şi alţi câţiva artişti: Camile Hillaire, Fr. Maillet, A. Yarraga, D. de Segonzac, G. Rouault, Felix Vallotton, Luc Moreau, Jean Cocteau. Acesta din urmă este prezent cu o singură lucrare,"Sunt un înger", lângă Picasso: "Exerciţiul cailor şi al câinilor", pe care, după cum o ureche mai sensibilă şi bine plasată poate percepe, un vizitator perspicace îl poate realiza cu uşurinţă în câteva minute. Doar că acest contur puţin complicat, deşi se încadrează în forma unui măr -- de ce nu? -- labirint tentant -- solicită încă puţină perspicacitate pentru a vedea că este de fapt, un bici. Atât. Mai departe poate bate drumurile ("azotar", în lb.spaniolă= "a bate drumurile"), doar privitorul avizat. Privitorului "de rând" îi lipseşte , de pe eticheta tabloului minima informaţie: e imposibil de ştiut asupra cărei tehnici s-a oprit aici acest "vast geniu al noutăţii", cum a fost numit Picasso. Între 1904-1905, acesta, indiferent faţă de mişcarea fovistă, pictează primele tablouri inspirate din lumea circului, lume care, ne arată expoziţia, se naşte din risc. Acrobatul, îngerul lui Cocteau, îl încarnează : "Je suis un rezultat de la force centrifuge on ne peut parler plus clairement je suis un ange".Uneori, ca în tabloul semnat FV (Felix Vallotton), pe sârma întinsă sub un cer negru un acrobat împinge o roabă ornamentată cu flori, în care stau, liniştite, cu spatele spre privitor, cele trei fetiţe ale sale. Putem aşadar, ajunge, cu puţină perspicacitate, la capătul labirintului ivit din încâlcirea "biciului"-"azote" sau "latigo" în limba spaniolă ; încotro acum, între două sinonime?

 Am văzut "azote"-"azotar"- "azotazo", mai puţin "azotea"= terasă (pe acoperiş); acolo am putea ajunge privind tablourile expuse chiar pe peretele central, detaşat de rest, ale Camilei Hillaire, de la care ne-am putea retrage în colţul de la fereastră al celui de-al doilea Picasso: "Clovnul şi familia circului", de asemenea parcimonios catalogat, limitat la alb şi negru. Ne-am putea aventura, după "Zborul" lui Chagall, în "latigo"... Căci "Chagall e... Chagall!", cu sau fără pauza de rigoare. După tablourile lui, aproape că nu am putut privi altceva la "Noaptea muzeelor"; nu i-am înţeles tristeţea decât acum, a coborât dintre bulinele colorate, din ochiul verde al păsării, din roşul său orange abia acum, în acel răstimp care te face să identifici în Scripcarul său un posibil Sf. Ioan Evanghelistul la picioarele crucii, în feliile de lună- absenţa chipurilor coborâte printre case şi drumuri, şi nopţi, să te întorci prin alegoriile sale, prin simplul semn al bastonului, la Orbii lui Brugel,  să scrutezi genunchii însângeraţi ai clovnului său, să vezi limita dintre rizibil  şi bucurie şi frivol, între cele două, doar două feţe ale omului- să te întrebi cum este să zbori şi dacă în lumea aceasta de culori cu albastrul ei tandru, violaceu,  care este al lui, fiecare culoare cere imperios forma, aşa cum rama ferestrei la care stă acea femeie cu cartea în mână lângă buchetul de flori care rămân împreună aproape în fiecare pânză a sa din cele expuse, e depăşită de imaginea desenată parcă de degetul unui copil pe un geam aburit, imagine care rupe paradoxul de a fi în afară şi înăuntru în acelaşi timp, în aceeaşi vreme (Circul Izis 1, 2 ,3, 4; Femeia la fereastră). "Latigo" deci, un alt nume al biciului în limba lui Cervantes, a lui Don Quijotte dacă doriţi, cum vă place, ... "azotazo" înseamnă "flagel", cu toată zo-o-logia sa, şi toate miturile culturii ar trebui să intre în acest cal troian degajat din "Exerciţiul cailor şi al câinilor"... dar atunci câinii? Ce întâmplare fericită că "latido"  semnifică "zvâcnire", dar şi "hămăit", lătrat adică.

 Animalic şi angelic, iată semnul sub care stă aşadar lumea circului. Precum "Contorsionista" lui Angel Z., cu trup perfect, atât de simplu realizat, asupra căreia, din discul solar al gulerului său rotund priveşte clovnul, omului îi e dat spaţiul între aceste două limite. De aceea, la Toulouse-Lautrec, el face parte, ca în "Pasul spaniol","Salut", "Tandemul", dintr-o "Şcoală superioară" ("Călăreaţa de şcoală superioară", "Călăreaţa de şcoală superioară şi trecerea"). Cum s-a spus , Lautrec "reuşeşte să redea forţa elementară a ritmului care domneşte în arenă". Mai mult însă, el ştie că tensiunea , ca şi elasticitatea, este, cum spune Bergson, "una din cele două forţe complementare pe care viaţa le pune în joc."Ceea ce se întâmplă, aşadar, în singura imagine constantă a tuturor lucrărilor expuse, arena, este, pentru Lautrec, altceva decât distracţie, e însâşi viaţa cu fuga ei vertiginoasă de frivolitate, de neglijenţă, de nepăsare, printre care ea, cea adevărată, autentică, moare.

 De aceea disciplina primeşte rang de nobleţe şi rodul ei cel mai ales este fracţiunea de secundă, redată de Lautrec, poate cel mai mult prin linia frântă, întreruptă, când Viaţa scânteiază multiplu şi discret. Privim "Elefant în libertate" şi vedem un elefant în arenă, executând un exerciţiu. E totuşi altceva decât "Calul înălţat", decât "Exerciţiul ursului pe panou", decât  ."Calul şi maimuţele dresate".Lautrec însuşi ţine în frâu formele în arenă astfel încât, ca-n "Pas în doi" ,formele ce apar din golul conturului sunt şi ele desăvârşite. Vid şi plin se completează ca-n stampele japoneze. De altfel, înrudirea cu ele a fost deja observată.

  

 Lucrările  în care perspectiva se schimbă, din culise, pun în lumină nouă personalitatea lui Lautrec, care se ascunde cel mai bine după scenele comice.

Autor: Cristiana Vințan

Un oraş al libertăţii româneşti…Expoziţia de fotografie Mihai Botescu

Galeria 89, Memorialul Revoluției
Timișoara

decembrei 2014- mai 2015

Se petrece în muzeul Memorialul Revoluţiei din Timişoara, Galeria `89, până la jumătatea lui mai 2015. Este vorba despre expoziţia de fotografie a arhitectului Mihai Botescu. Un adevărat regal al emoţiilor din diverse locuri europene, care răspund la bunul simţ şi la impulsul de a fi cetăţeni mondiali al bănăţenilor, al locuitorilor oraşului.

Natura este aici alături de arta arhitecturii baroce austriece a Bisericii Naşterii Maicii Domnului din cartierul Fabric şi a altor clădiri din alte ţări, surprinse sub diverse lumini – nu se poate şti dacă fiinţa umană vrea să-şi trăiască arta, sau vrea pur şi simplu să fie parte conştientă din natura care a generat-o.

Din fotografiile artistului-arhitect, ceea ce desprindem mai ales e întovărăşirea dintre natură şi arhitectură, sub semnul unei idei, ideea libertăţii, şi a sacrificiului pentru aceasta, ideea existenţei în numele ţelului, a ţelului fiinţării estetico-morale.

Pe lângă aceasta, natura răspunde impulsurilor adevărului; în contextul în care lumea socială reuşeşte destul de puţin să trăiască la înălţimea aşteptărilor sufletului omenesc, lumina din fotografii ilustrează tema respectivă, subiectele lor crează şi susţin legătura şi sfâşierea.

O fotografie ca „Bumbăcăria” face o conexiune stranie, prin suflul „bumbacului”, între unele războaie civile americane şi păpădiile authotone, fermecătoare şi sugestive, cu siguranţă nu identice unele cu altele, dar creatoare de discurs cathartic, în imagine.

Piatra şi mitul, legenda românească, uneori legată de-a dreptul de copilărie, contextualizează relaţiile între poveşti şi natură, între ceea ce vedem şi ceea ce ne dorim, ca oameni, ca public al faptelor secolului 21, ca trăitori ai epocii contemporane.

„Strâmbă-lemne” nu este doar expresia unei manifestări legendare pentru copii, ci este şi arătarea forţei transformatoare, a stăpânirii asupra naturii, trăite de un simbol universal uman, trecut în trăire românească... În fotografiile artistului, acesta face transferul către o biserică naturală, o legătură aproape instinctivă cu divinitatea.

Conexiunea dintre religie, natură şi societate, în context bănăţean, se arată pe de-a întregul în colecţia de imagini a arhitectului fotograf, care ţine să amintească publicului său privitor de cum şi ce s-a întâmplat la momentul eliberării, în vremea începuturilor 89.

Expoziţia de la Memorialul Revoluţiei susţine pe de altă parte un sentiment. Sentimentul amintirii şi desăvârşirii celor trecute şi insuficient înţelese... deşi social mereu elogiate şi readuse în prim plan.

Autor: Ioana Tătaru

Salonul Premiaților UAP Timișoara

Galeria Helios

Timișoara

5 martie-15 martie 2015

Închisă, Expoziţia Premiaţilor a lăsat în urma ei, pe peretele sudic de la HELIOS, şapte covoare în tonuri aurii, ca nişte roade ale toamnei. Înainte cu 10' de "Angelus"-ul de la amiază, galeria era o încăpere în umbră. Lucrarea în bronz a Lindei Menczel prindea conotaţii solare. Surprind în geamul vitrinei siluetele bidimensionale ale concetăţenilor mei din stradă, alunecând pas cu pas peste privirea mea; tablourile cele expuse în vitrină rezistă- e un efect straniu pe fondul lucrării lui Leon Vreme, transformată parcă într-un puzzle suspendat pe albul perete vestic dinăuntru. Realizez, punând lucrurile cap la cap, când scriu, că aceasta nu e o întrepătrundere de albastru cu portocaliu (labirintică), în ciuda nuanţelor de cărămiziu şi pal violet, că muzica ei se formează prin concentrarea pe stil şi armonie a autorului, că forţa ei constă în problematizare. Spre această cheie mă duc liniile adâncite,ca de linogravuri, din tablou. Întrezăresc, de asemenea, rămasă încă în sală, lucrarea distinsă prin "Primus inter pares" de UAPT, aparţinând artistului Ion Oprescu-"Sub semnu' lu' Ştefan". E alcătuită de o îmbinare de demnitate şi spargere a graniţelor temporale, autorul exploatând valenţele ambiguităţii şi înaripând parcă un clopot cu o armură.

    Şi, cam atât... ca titluri. Fiindcă  mai ieri mă plimbam printre exponate oarecum în căutarea titlului pierdut. Am învăţat din  Blaga că stringenţa şi rigoarea aparţin spiritului ştiinţific, mă retrag pe sub această poartă închisă printre pereţii mai albi de la HELIOS, mai albi chiar decât coala de hârtie.

   Suzana Fântânariu e prezentă prin lucrarea "Faţă în faţă". Roşul scurs pe lemnul uşii de balcon desfăcute atinge în mine floarea dreptăţii, consacrată zilelor din decembrie '89.

   Dacă nişte contururi în culorile preferate de Vermeer par, datorită stropilor negri

care le prezidează în partea superioară a pânzei, să se certe,la Iakabhazi Alexandru, Balcicul lui Constantin Plăviţiu aduce la Timişoara o împărăţie pe care am putea-o crede decolorată de soarele arzător, dacă nu am ştii că acest soare e acolo stabil, deci că albul e lipsit de vibraţia unei răbdări exasperate a căldurii.

   Linii, straturi întărite, îngroşate de albul material, un aer aproape de Fată Morgana, aşezate a cote de manechinul Getei Medinski şi a scenei de balet de pe pânza lui Andrei Medinski. Primul, aş zice, e expresia unei interogaţii. Pictat cu o grijă ce trimite spre maniera clasică, manechinul pune în faţa oglinzii aproape impresioniste, astfel, academismul.Tabloul pare a formula o întrebare flancată de o naraţiune, fiindcă e acolo o panglică albastră care, în orice moment, poate să-şi încolăcească şerpuirea în jurul  unei întâmplări. Totul depinde doar de un ton de albastru. În tabloul alăturat, baletul e spus de fluiditatea liniei de contur, la fel şi povestea, mai mult decât de compoziţia deschisă. Tuşele de culoare sunt mari, generoase, însă nuanţate şi ele precum o naraţiune vie.

    Roşu şi oliv putred, pătrate înţelepte, blânde, nepătrăţoase, la baza unui moment din lumea contemporană, ieşită din secolul vitezei, putând să ţină în ea, să poarte, dragostea pentru alb a Rodicăi Strungaru. Peste un pod ce ar putea fi şi galben. Formele sunt abstracte, însă păstoase, pline, aşadar a travers o ştiinţă a culorii vădit stăpânite, expresive.

    Lucrarea lui Kocsik Rudolf, în lemn, ar putea purta titlul  "Găselniţe" ? Concretă, meşteşugită, e foarte învecinată cu  faimoasa paremiologie  brâncuşiană.

   Lemnul vorbeşte în această expoziţie şi în numele lui Octavian Maxim, prin două frumoase, pline de o aparte sensibilitate, lucrări. Gabriel Rusu exprimă un cord, în

...acord.

   Aş intitula peisajul Florei Răducan  "Povestea vântului". Acolo unde verdele păleşte poţi imagina un chip- în jumătatea dreaptă a tabloului, central, autoarea subliniind astfel motivul drumului ca destin uman. În pânza pe care mi-o intitulez "Fereastră", pensula se spune pe sine, tuşele de brun foarte variat mergând, prin roşcat, de la muştar până la  cenuşiuri. Acest ochi al sufletului poate deveni, în ansamblul de culoare, un bust; apropiindu-te de pânză vezi de fapt o căpiţă, ca să te bucuri apoi de simbolul grâului.

   O slăbiciune pentru folclor va face privitorul să trăiască mai intens bucuria ciclamului, orăşenesc precum o garoafă ori o hortensie, în tabloul lui Costin Brăteanu.

   Cel de-al doilea tablou al său e format printr-o subtilă tehnică a colajului, imperceptibilă fiindcă apa acuarelei şterge marginile, mai dure, asemenea puterii lacrimii. Imaginaţia e liberă să găsească în pata de culoare orice formă, în partea superioară a pânzei, dar dedesubt poţi totuşi desluşi, deasupra unei cascade, trepte, trepte, într-o frumoasă asociere. Violetul întristător, ori mântuitor, trimite spre o simfonie a violetului.

   Daniel Teodorescu imprimă, în cartonul moale, aripi de înger, într-o siglă, sporind efectul albului, bine constituit. Braţe şi aripi,  strigând parcă după un cap, sugerat printr-o calotă de-un albastru clasic. Hârtia se vrea patinată de timp, 

iar fiinţa umană, sugerată ca fiind aşezată, îşi veghează îngerul.

   Cauţi, cauţi pe recele perete un titlu în negru, te bucuri când îl găseşti înscris în tablou. "Rege şi regină", ne spune Andreea Apostu, reuşind să dea  prin tehnica

întrebuinţată, un iz preistoric perechii înfăţişate sub un cer tandru şi viu, închis în două volute nobile. Cap, mână şi coroană, alcătuiesc o treime ce invită la meditaţie.

    Miracolul unei nopţi e străbătut de o caligrafie a semnului-sens pe catifeaua mărită enorm a unei petale parcă de violete de Parma ce inundă lucrarea lui Ciprian Radovan.

   O manieră proprie ne întâmpină paşii opriţi în faţa operei lui Bogdan Raţă. Schiţele în creion, pe alocuri suprapuse, aduc în mintea cititorului purificat de nerăbdare, o scenă din romanul Maitreyi, în timp ce, printre coordonate, A. Lucaciu, ne vorbeşte din nou despre vechea durere a omului, într-o schiţă ce a devenit tablou.

   Deşi e formă ce ocupă în văzduh un spaţiu, pe suportul negru asemănător unei pietre de râu, cu striaţii mărunte, bronzul Lindei Menczel aminteşte, printr-o minune parcă, arta desenului, la ediţia a 3-a a SALONULUI  PREMIAŢILOR UAPT; Galeria Helios, Timişoara, (5 martie-15 martie 2015) întrunit "cu dorinţa reflectării evoluţiei şi imaginii generale a artei vizuale în România", cum ne indică pagina de ghid.

Autor: Cristiana Vințan

Configurații interne prezente în natură

Jecza Gallery

Timișoara

24 ianuarie 2015

Expoziția Fulg de nea prezentată la Jecza Gallery la începutul lui 2015 de Constantin Flondor reia o serie de cercetări mai vechi ale artistului, în memoria lui Ștefan Bertalan.

Argumentul adus de artist este unul filosofico-poetic ales din opera cea mai complexă a lui Mihai Eminescu, Fragmentarium, pentru a ilustra concepțiile demonstrate în imagini: „Crucea bizantină e ca un fulg de zăpadă; mic reprezentant al universului”. Legăturile artistului cu poezia sunt unele vechi, astfel că amintindu-ne doar retrospectiva de acum câțiva ani, putem identifica prezența versurilor inserate în tablouri ca argumente sau direcții de urmărit în cercetările întreprinse de acesta.

Descompunerea fulgului de zăpadă pe structura crucii bizantine persistă într-o mare parte dintre lucrări. Reprezentările aproape matematice ale fulgului de nea survin în urma unor operații de descompunere fractalică a unor structuri din natură, concepție pe care o putem regăsi în cadrul cercetărilor întreprinse de grupul Prolog asupra florii de măr și dezvoltate ulterior pe baza unei arte legate de domeniul științelor exacte. Descompunerea matematică a fulgului face ca imaginea structurii sale interne să aibă o configurație fractalică, zonă pe care Constantin Flondor o abordează începând cu legăturile sale cu Ștefan Bertalan (căruia îi dedică expoziția, în amintire) și Roman Cotoșman, cu care înființează grupul 111, devenit mai apoi Sigma, după plecarea lui Roman Cotoșman și cooptarea unor alți artiști. Utilizarea făinii în realizarea unor lucrări provine, de asemenea, din acea perioadă, cu deosebirea că nu se miza atunci pe o redare atât de minimalistă a naturii. Prin cernere, „fulgii” de făină creează pe suprafața dată cu liant universuri noi dând naștere unei analogii implicite între căderea pe pământ a zăpezii sau a făinii cernute pe pânză.

Accentul expoziției merge în zona minimalismului, cu toate că pentru redarea fulgului de nea ca structură naturală posibil de redat prin diverse tehnici, artistul utilizează pictură, fotografie, însemnări și obiect. Cu toate că expoziția redă o atmosferă unitară, iernatică și melancolică, lucrările nu „cern” atât de multe ca seria celor mai subiective, cum e cea cu Cernăuți-ul, expusă în cadrul retrospectivei ‘70. Seriozitatea cu care era tratată natura atunci implica o zonă de sensibilitate și seriozitate crescută, pe când aici structurile fulgului care pot fi mult mai bogate decât aceea similară crucii bizantine nu au fost abordate.

Experimentul întreprins în realizarea fotografiilor reprezintă o preocupare pe care fiecare copil o are, aceea de a prinde fulgul de nea și a-l face să supraviețuiască pentru un timp cât mai îndelungat. Constantin Flondor împreună cu soția sa țineau întotdeauna în frigider un carton negru astfel că atunci când începea să ningă fugeau afară cu cartonul pentru a prinde fulgul de nea și a-l imortaliza în fotografie. Același tip de reprezentări apar și în cazul membranelor de săpun imortalizate pe un film S8 mm în perioada 1972-1978. Introducerea acestora – mai mult decât ca abordare tehnică și ca imagini văzute doar dintr-un punct de vedere estetic fără pretenția altor conexiuni – în cadrul expoziției operează ca o dislocare în cadrul discursul întreprins și asumat în toate celelalte lucrări.

Expoziția este una iernatică, cu o atmosferă caldă care rămâne ca un punct de reper în creația lui Constantin Flondor pentru conexiunile prezente cu lucrările sale mai vechi. Continuarea cercetărilor în direcția minimalistă modernă și postmodernă întreprinde o aducere în prezent a unor structuri și tehnici mai vechi pentru redarea unor stări meditative, poetice și melancolice. 

Autor: Nicoleta Papp

MUZEUL DE ARTĂ- EXPOZIŢIA PAUL NEAGU

Muzeul de Artă

Timișoara

30 noiembrie 2014-25 ianuarie 2015

Chiar din prima sală a expoziţiei lucrărilor lui Paul Neagu, vizitatorul se întâlneşte cu o căldură a bronzului perceptibilă ca o substanţă a minţii, o substanţă interioară ai putea zice. CAP DE STEA – 1993, ALERGĂTORUL PE MUCHIE, PEŞTE PESTE POARTĂ, HYPHEN (10,5 x 21,5x12,5 ), PEŞTE, DUBLU HYPHEN ( 14x 25x18 ), toate se completează aşezate în cerc. 

Mai apoi, în conturul unui trup uman alergând, se află o împărăţie de schiţe-cărămizi, vezi structurată o lume care îşi caută, parcă, cuprinsul.

MAN MADE MAN – serigrafie, creioane colorate şi tuş negru, carioca pe hârtie

Se poate adăuga o adevărată listă a varietăţii mijloacelor folosite, mijloace oarecum materiale, fuzionând problematic, într-un fel, cu mijloacele artistice efective, „clasice” (linii, culori):

·        Cărbune şi tuş, gravură pe hârtie : 9 STAŢIUNI CATALITICE;

·        Folie caşerată pe hârtie : COMPUTERUL UMAN;

·        Baiţ,creion: POM;

·        Hârtie tonată, tuş negru, tuş maro: STAREA RĂSUCIRII;

·        Tuş negru şi tuş corector pe hârtie milimetrică Carison: UMBRA DE ARGINT;

·        Creion pe hârtie cerată: PICIOR UMAN, 31 CELULE;

·        Cerneală, pix, ulei pe pânză, colaje...    

Se pare că materia râvneşte din străfunduri o spiritualizare, caută o întâlnire cu viaţa tabloului, că o parte din artist trăieşte în această lume exterioară care i se oferă alegerii, care respiră, pe undeva, libertatea anilor londonezi.

O altă parte, mai complexă, s-a circumscris unui Hyphen.

Această varietate surprinzătoare, expresie a sensibilităţii de excepţie, subliniază nobleţea creaţiei plastice. Altminteri, dacă e “să credem că între spirite este o diferenţă tot atât de profundă pe cât lasă produsele lor să apară”, „că nu se deosebesc între ele decât prin variaţiunile unui fond comun”, cum scrie Valery în „Introducere la metoda lui Leonardo Da Vinci”, putem trăi câteva momente în Renaştere.  O secundă de încredere în impresia vie de asemănare între panourile exprimând traiectoria căutării unui sens pentru cele deja vii în spiritul artistului, sau a unei ordini şi însemnările lui Da Vinci, şi timpul devine o punte. În ARTA CELOR 3 LUMI-1981, creion, creioane colorate, tuş negru pe hârtie, e găzduit (sau îngăduit) cuvântul, dar parcă precum o nouă pâlpâire de căutare, deşi aduce minunat de multă lumină. Înţelegem că ne aflăm faţă în faţă cu o lume a distinctului, apoi cu alta a instinctului şi cu o a treia a extinctului, fiecare sub câte un semn: dreptunghiul, triunghiul şi respectiv cercul. Înţelegem aspiraţia spiralată spre o fericire terminativă, durerea subminării artei, alienarea, tehnologia regresivă şi regăsim, într-o diagonală dinamică, HYPHEN-ul. Aflăm despre o nestructurată lume, despre o necunoscută putere, despre o nouă, totală şi cosmică libertate. Ne ancorăm în extaz ca într-o cheie a sinelui infinit, din nou în trei coordonate ale artistului român: moarte, suflet, transcendent.

În lumea instinctuală, cea a timpului, Paul Neagu plasează intuiţia, spontaneitatea şi simţirea. Ai spune, anumite valori. Dacă o forţă tainică, existentă şi în TORNADĂ-UN CÂNTEC AL INTERFERENŢELOR, 2001; INTERSECŢII, 1979;  ANTROPOMORFĂ, 1976; 10 UNGHIURI DREPTE, IRIS, nu s-ar impune mai puternic, ca o forţă  misterioasă a întregului, a unităţii vieţii.

Izgonit prin liniştea armonioasă a tabloului I LOVE YOU, timpul dă târcoale unui semn asemenea unei yota ebraice, despre care Isus a spus că nici măcar ea, cea mai neînsemnată din alfabet, nu va rămâne fără împlinire. De aceea, poate, şi variaţiunile lui HYPHEN. 

Autor: Cristiana Vințan