Plopi- Victoria și Marian Zidaru

Calpe Gallery

Timișoara

4- 22 noiembrie 2014

Calpe Gallery din Timișoara a gǎzduit în perioada 4-22 noiembrie 2014, expoziţia “PLOPI” de Victoria şi Marian Zidaru.

 Expoziţia a cuprins în jur de 40 de lucrǎri, dintre care unele de picturǎ, cum ar fi:” Orizont “si ciclul ”Plopi”; altele de sculpturǎ, cum ar fi:” Rege lǎcrimând”-Referire la Constantin Brâncoveanu, “Înger”, “Cuvântul”;

- câteva de broderie, cum ar fi: “Serafim”, “Heruvim”, Împletituri simbolizând Vǎlul Penelopei” şi câteva instalaţii, cum ar fi: ciclul de reprezentǎri ”Alegorii ale  României din ultimii 25 de ani”, “ România între Uniunea Europeanǎ şi Rusia”,  “Sistemul”, “Noi suntem ceea ce mâncǎm”,  etc.

Marian Zidaru s-a născut la Baloteşti, pe 22 august 1956, este sculptor, desenator și pictor. Soţia sa, Victoria Zidaru, născută satul Liteni aparţinând de comuna Moara, din judeţul Suceava, pe 17 mai 1957, este sculptoriță și pictoriță. Opera sa artistică include lucrări de pictură, grafică, sculptură și broderie.  Au absolvit în Bucureşti Institutul de Arte Plastice Nicolae Grigorescu, Secţia Sculptură, unde timp de mai mulţi ani şi-au consolidat şi cariera artistică fiind totodatǎ membri ai Uniunii Artiştilor Plastici din România.  În ultimul timp, soţii se refugiază de mai multe ori pe an în Liteni pentru a crea operele, pe care ulterior le expun şi le vând în Bucureşti.

Pe Marian şi Victoria Zidaru îi găsim în căsuţa bucovineană din satul sucevean Liteni, comuna Moara, în spaţiul în care Dumnezeu stă cu ei în casă. Muncesc zilnic la proiectul lor „de suflet”, construiesc un spaţiu tradiţional, cu ateliere, destinat unei Ferme de Artă. În locul făurit de mâinile lor se vor aduna pe timp de vară colegi, artişti şi copii din Bucureşti, care se vor îndeletnici cu meşteşugul ţărănesc sculptural, întors la el acasă.

Marian Zidaru: ”E frumos aici. Ferestrele casei dau spre răsărit, iar ziua începe cu Soarele, care crează armonie, din care se nasc celelalte, creaţiile noastre. Noi ne raportăm întotdeauna la acest tip de relaţie: între natură şi interiorul uman, care filtrează ceea ce vine din afară. Este vorba mai degrabă de creaţia care vine din raportul om-divinitate, pentru că Dumnezeu este cuprins în natură. El a creat prin Cuvânt, piatra, lemnul pe care noi îl modelăm. Omul creează ce-i transmite Creaţia.”

„Eu mă consider un artist plastic, nu contemporan. Vrând, nevrând, sunt contemporan, pentru că sunt în viaţă, dar arta contemporană nici eu nu o înţeleg, pentru că este o ciudăţenie, un teribilism asumat uneori, are tonalitatea unui lucru făcut la întâmplare. Noi ne-am întors la Liteni, ca să redescoperim echilibrul, să înţelegem unde ne aflăm, să înţelegem ce este demn, ce este decent. Noi milităm pentru o artă spirituală, pentru o artă întoarsă la ea acasă. Încercăm să redimensionăm arta religioasă, pe care o încărcăm cu elemente simbolice, divine. Un obiect încărcat cu rugăciune, emană rugăciune. Depinde pe ce poziţie se situează artistul. Artistul propune armonii, repară dezechilibrul social. De asta ne-am întors în acest spaţiu rural, pentru a deveni naturali şi fireşti în ceea ce facem.”[1]

 

Victoria Zidaru: „Artistul este un ucenic al lui Dumnezeu. El este cel mai aproape de actul creaţiei. La început, când Dumnezeu a luat pământul şi l-a plămădit pe om din el, când a suflat peste el duh, de fapt El a creat un prototip. Or artistul creează tot prototipuri.”

România între Uniunea Europeană și Rusia

 „În ziua de astăzi, lucrurile stau atât de pe dos, încât aproape că nu mai găseşti mesaje în obiectele create de artişti. Şi atunci, nouă ne este frică, într-un fel, de obiectele pe care le facem, pentru că e o mare responsabilitate să semnezi un obiect, să-i dai drumul în lume. El este ca o bombă, la nivel de subconştient: poate să facă rău sau poate să facă bine. El poate înţelege obiectul meu într-un mod greşit. Obiectul de artă este ca un rezervor care nu se opreşte niciodată, care emană ceva în permanenţă. De aceea, noi încercăm să nu producem stricăciune, ci dimpotrivă.

 Noi cel puţin am încercat să fim adevăraţi cu aceste obiecte şi să punem în ele lucruri umane, care aparţin omului: frumuseţe, armonie, speranţă. Acesta este mesajul lucrărilor noastre.”[2]

 În urma dialogului avut cu domnul Marian Zidaru putem afirma că expoziţia de la Calpe se centreazǎ în jurul ideii de plop, arbore care simbolizeazǎ amintirea, mai mult decât speranţa, timpul trecut, mai mult decât viitorul renaşterilor, ceea ce s-ar putea traduce printr-o apreciere mai degrabǎ a timpurilor trecute dacât a celor prezente. În urmǎ cu 25 de ani, plopii  de o parte şi de alta a drumurilor, erau un fel de îngeri pǎzitori ai acestora, protejându-le, dar şi al oamenilor, a românilor, prin umbra lor fǎcând cǎlǎtoria mai placutǎ, dar,… ca un revers al medaliei, putând fi fatali pentru şoferii neatenţi.

Regele lăcrimând

Regele lǎcrimând parcǎ ar vrea sǎ ne atenţioneze asupra lipsei de orizont, ce ne-ar putea aştepta, dacǎ ne  îndepǎrtǎm de adevǎratele valori umane, morale şi spirituale, cum am vǎzut în seria de Alegorii ale României, ce corespund diferitelor etape prin care a trecut ţara de la momentul Revoluţie pânǎ în zilele noastre :

România ca o zonǎ de graniţǎ între Est şi Vest:

Aici este Estul

România ca teren de luptǎ, scaldatǎ de sângele eroilor:

România în timpul Revoluției

 România de dupǎ Revoluţie, care arǎta aidoma unei  domnişoare, care nu vedea prea departe:

România de după Revoluție

 România de mai târziu,ca o hoaţǎ:

România ca o hoață

România ca ţarǎ a ţiganilor:

România asociată cu țiganii

Sau ca o Românie care trǎieşte în întunericul neştiinţei de a ieşi la luminǎ:

România lipsită de lumină

…şi a nevoii intervenţiei divine prin îngeri, care sǎ ne cǎlǎuzeascǎ spre calea cea dreaptǎ,  hrǎnindu-ne pe cele trei  nivele, cu lucruri bune, mesaj transmis de ansamblul de lucrǎri, care ca într-o metaoperǎ, întǎreşte aceastǎ idee.

Plopul sprijinit pe cruce, accentueazǎ idea de comunicare între cer şi pǎmânt, de jos în sus şi de sus în jos, prin înger. Tot îngerul este cel care vegheazǎ asupra înţelepciunii, adevǎrului şi perfecţiunii morale, simbolizate de cub. De asemenea, Divinitatea ne protejeazǎ prin îngeri, ar spune lucrarea Plop sprijinit pe cerc, iar Plopul sprijinit pe Pǎmânt sau Pǎtrat ar putea sǎ ne ducǎ cu gândul la ideea de funcţie maternǎ a pǎmântului, care dǎ viaţǎ, dar o şi ia înapoi, tot prin înger.

Luând în considerare ideea de drum, sau de cale, am mai putea spune cǎ Drumul Împǎrǎtesc sau Calea cea Dreaptǎ se terminǎ simbolic la Ierusalimul Ceresc, ea desemnându-l pe Hristos ca fiind : Calea, Adevǎrul şi Viaţa, dorind probabil sǎ  sugereze ca, în drumul nostru prin lume, sǎ nu ignorǎm Divinitatea.

Diferite ipostaze ale plopului

 Familia Zidaru  este un exemplu aparte de duet creator din peisajul artistic românesc. Trǎiesc şi lucreazǎ împreunǎ ( cu idei diferite ) de câteva decenii, au un stil vestimentar şi de viaţǎ arhaic/ecologic.

 Putem spune cǎ îşi extrag temele dintr-un izvor cultural comun al umanitǎţii, dar le dau o amprentǎ personalǎ.

  

Bibliografie:

-Jean Chevalier, Alain Gheerbrant, Dicţionar de Simboluri, Editura Artemis, Bucureşti

Resurse Internet:

 -http://www.Doxologia.ro “Un obiect încǎrcat cu rugǎciune, emanǎ rugǎciune”

- https://ro.wikipedia.org/wiki/Marian_Zidaru

Autor: Andrea Ioana Kelemen

---

[1] http://www.Doxologia.ro/ Miercuri, 29 Feb. 2012/ “Un obiect încǎrcat cu rugǎciune, emanǎ rugǎciune”, accesat în data de 6 Iulie 2015, ora 18.00

[2] http://www.Doxologia.ro/ Miercuri, 29 Feb. 2012/ “Un obiect încǎrcat cu rugǎciune, emanǎ rugǎciune”,

Accesat în data de 6 Iulie 2015, ora 18.00

A căuta în ceea ce (NU) vedem, dar trăim și simțim

Galeria Calpe
Timișoara
4 noiembrie 2014

Expoziția Victoriei și a lui Marian Zidaru, Plopi, vernisată în 4 noiembrie 2014 la galeria Calpe, pune accentul pe o ascensiune transcendentală, atât din punct de vedere ideologic, cât și religios.

Lucrările expuse la Timișoara reprezintă un fragment din expoziția ÎNGERI, TRONURI, VOIEVOZI, prezentată la Centrul Cultural Palatele Brâncovenești, prin intermediul cărora putem urmări un demers artistic bine închegat, dar care devine contradictoriu în raport cu biografia comună a celor doi artiști. Soții Zidaru au un discurs clar, construit prin utilizarea unor tehnici variate, folosind deopotrivă grafică, sculptură, instalație, fotografie. Victoria și Marian Zidaru construiesc împreună și vin cu aceste lucrări care trimit spre accesul la memorie și tradiție în măsura în care cei doi nu pun accentul pe individualitate, ci pe comunitate.

Din cele observate în timpul vernisajului, lucrarea cu cel mai mare impact asupra publicului din expoziție este cea intitulată sugestiv Regele plângător. Sculptura în lemn era realizată astfel încât dintr-un orificiu picurau într-o găleată lacrimile ultimului rege al României în momentul în care casa regală a fost expatriată.

O altă latură a expoziției, în afara celei ideologie, este cea care face apel la metafizică, la existența îngerilor și a călugărilor misionari. O anume activitate de misionariat asumat poate fi dedusă din seria de lucrări Orizont, care se constituie ca fotografii ale unei borne (kilometrice), ca marcaj al multiplelor orizonturi pe care le-au văzut cei doi artiști ca simbol al unor peregrinări (meta)fizice.     

  

Fascinația devenirii unui obiect util e un traseu care poate fi urmărit la fel ca și cel bazat pe verticalitate sub forma unui parcurs ascensional, care include transcendentalul prin Plopi, dar și prin repetarea, asemeni unei mantre sau a unei rugăciuni, a cuvintelor cu trimitere clară, cum e de exemplu „– pământ – pământ – pământ –”. Căutarea perpetuă e prezentă sub forma clar prezentată în scurt-metrajul de pe simeză, în care orbul aude, da’ nu vede, știind însă că „nu tot ce cade din cer este Înger” (prezenți în casete-martor printr-un serafim și un heruvim), dar și metaforic prin utilizarea unor tuburi care transportă aer în instalațiile Lupa Capitolină sau Pompa de clorofilă. Instalațiile surprind existența prin ceea ce nu putem percepe cu ochiul liber, dar care neîndoielnic se întâmplă întocmai. O altă dimensiune a căutărilor se bazează pe acces la memorie prin instalația Mormântul cavalerului care ne reamintește că România – reprezentată ca loc în intenția de imortalizare în spiritual ready-made-ului – are o istorie și implicit, eroi.

Ziua următoare am asistat la vernisajul unui iconostas, a unui pantocrator și pandantiv. Întregul scenariu al bisericii din Dumbrăvița este unul ingenios, dar și îndrăzneț, totodată. Părintele Vasile, preotul parohiei în discuție, a colaborat cu cei doi artiști pentru a realiza aceste componente în spiritul bisericii primare în care ceea ce conta era doar conexiunea care se înfăptuiește între credincios și divinitate. Este surprinzător faptul că în ciuda controversei iscate în urma hiper-ortodoxismului – de natură sectară sub forma a ceea ce însemna flower power-ul adevărat – practicat de cei doi artiști sub forma Noului Ierusalim, poate fi văzut acest proiect. Rezultatele finale ale acestuia pot fi dezbătute doar ținând cont de natura subiectivă a religiozității fiecăruia. Modul în care cei doi artiști abordează ortodoxia,  necanonic, dar estetic corect, vine în conflict prin atitudinea exprimată, prin ceea ce am numit anterior hiper-ortodoxism de natură sectară, care devine riscant să fie asociată cu o biserică ortodoxă.    

  

Expoziția de la Calpe Gallery și ceea ce am putut vedea la Dumbravița mi-a reamintit faptul că simplitatea autentică exprimată prin artă cu acest tip de atitudine, deci mesajul a fost, este și va fi întotdeauna de natură să miște ceva în privitor dacă acesta are capacitatea de a deduce și simți latura spirituală a unui neam și a unui om ca individ subiectiv în același timp.

Autor: Nicoleta Papp

Sorin Nicodim. Pictură

Galeria Calpe
Timișoara
27 mai 2014 – 14 iunie 2014

Calpe Gallery din Timişoara, Bastion Theresia- Corp D, de pe strada Hector nr.1, găzduieşte în perioada 27 Mai- 14 Iunie 2014, expoziţia “Sorin Nicodim”. Cele treizeci de creaţii artistice, vorbesc într-un limbaj original, prin intermediul culorilor, ce prind formă şi semnificaţie, pe pânzele mai mari sau mai mici, tuturor celor ce vor să audă.

Născut la 28 Noiembrie 1951 la Târgu Ocna, judeţul Bacău, România. A absolvit Institutul de Arte Plastice “Nicolae Grigorescu” Bucureşti, promoţia 1977.  Este membru al Uniunii Artiştilor Plastici din România, filiala Timişoara, secţia Pictură, din anul 1980. Este un artist în deplină maturitate, recunoscut, premiat, atât în ţară cât şi în străinătate.

“Eu spun că sunt artist vizual. E o chestiune de concept. Artistul include mult mai mult decât un om care face pictură. Eu nu fac pictură, ci fac compoziţii cu implicaţii filosofice, ideatice. E dincolo de a face pictură. În spatele fiecărei lucrări stă o anumită gândire, o anumită stare. Un act de cultură care înseamnă să asculţi multă muzică, să vezi ceea ce fac prietenii şi colegii tăi artişti. E foarte multă primenire a ochiului. Toată osmoza asta-muzică, teatru, literatură, reuseşti să o sintetizezi în lucrările tale”, mărturiseşte artistul.[1]

Coleg de generaţie cu Ciprian Radovan, Pavel Torony, Pavel Vereş, aparţine curentului Post-modernist cu note de  abstracţionalism liric. Ca tehnici, predomină  pastelul, dar mai nou, aplică pe pânză , porţiuni de nisip, piatră sau metal, ca într-un fel de joc al căutărilor, în încercarea de a reda aceea stare de emoţie, de sensibilitate, care să rezulte din blândele şi armonioasele sale compoziţii.

Expoziţia “Sorin  Nicodim”, ne prezintă un fragment din întrebările şi răspunsurile pe care şi le pune artistul în legătură cu existenţa, cu viaţa în general, cu evenimentele contemporane, prin lucrări intitulate sugestiv: “Adam şi Eva”, “ Jocul primăverii”,  “Fluture îndrăgostit”,  “Dans”,  “Şoaptă”, “ Femeie”,  “Nuntă”, “Sacru”, “ Taină”,  “Comuniune”,  dar şi “ Jilţ”,  “Zidul spre albastru”,  “Coloana”,  “Concert Mira Solemnis”,  “ Zi şi Noapte”, “ Noapte şi Zi”,  “Androgin”, “ În coadă de peşte”, “ Pastel figurativ”, “Insula”,  “Măslin în noapte”,  sau “ Roşia Montana”.

 În “ Jocul primăverii”, predominant este “cercul”, simbol al universului şi al ciclicităţii care se regăseşte în natură sub forma anotimpurilor, zilelor, fazelor lunii, şi aşa mai departe, şi punctul, care este o expansiune, ce dă naştere cercului, adică manifestării. Iar un cerc cu un punct interior, simbolizează soarele, spiritul care hrăneşte materia. Avem de-a face cu o compoziţie deschisă, picturală şi destul de simetrică, într-o cromatică de griuri colorate, calde şi cu o oarecare profunzime a planurilor. Planul profund, mai închis la culoare, ar putea să însemne iarna, care pleacă, sau zilele ploioase de primăvară. Planul următor, mai cald, ar putea sa însemne, zilele  frumoase, apoi, al treilea plan, spre exterior- explozia florală de peste tot, iar frontal, în centru, clocoteşte viaţa universală, care în ciuda tuturor,  continuă să meargă mai departe. Senzaţia este de triumf al vieţii

În “Fluture îndrăgostit”, culorile sunt calde şi vesele, cu umbre şi analogii de brunuri, dar şi de diferite combinaţii şi degradeuri ale roşului, cu galben şi cu brun. Apare un fel de roz, care transmite inocenţa, pofta de viaţă, prietenia, zâmbetul, bucuria şi pătratul, ca semn al pământului, ce dă naştere ritmului. Compoziţia este plană, sugerează zborul unei inimi, formată din două jumătăţi, ce se prelungeşte cu un soi de aripi, de la care se revarsă lumina bucuriei şi a înţelepciunii de a forma un cuplu. Acest lucru este sensibil şi delicat în zilele noastre, ameninţat din toate părţile, adică de petele închise la culoare din cele patru colţuri. Senzaţia este de bucurie, dar şi de fragilitate.

În ”Roşia Montană”, culorile sunt calde, parcă mocnesc. Predominant este brunul, cu umbre şi tonuri, puţin oranj pe laterale şi un fel de ocru-bej-auriu, pe ici, pe colo. Este o reprezentare plană, dar bogată în simbolistică. Apare simbolul crucii greceşti, cu cele patru laturi egale, care indică echilibrul universal, în două ipostaze: o dată în partea de jos, ca un echilibru îngropat în adâncuri sau ca un loc însemnat, preţios, dar care atrage suferinţa, reprezentând aurul pământului şi o cruce deasupra, simbolizând aurul extras, înconjurată de o lumină întunecată, datorită disputelor legate de această mină. În mijloc, ca un tezaur, se află un pătrat, ce simbolizează pământul, bogat în aur, dar mărginit de un oranj-roşcat, care ar putea simboliza lupta şi eforturile unor oameni de a păstra pentru România, această bogăţie.

“Pentru Sorin Nicodim, pictura este un exerciţiu constant de educare a simţirii şi de filtrare a impulsivităţii în vederea unei alianţe mult mai solide cu materia, care îl fascinează prin bogaţia nunţelor ei. Materia îi oferă o provocare necontenită, trebuie înţeleasă, dar si stăpânită prin apropiere; forţa ei nu trebuie eliminată din pictură, ci doar potenţată pentru a sugera, în mic, prin metonimie, ceea ce se întâmplă în univers. Astfel, pânza sau suprafaţa de pictat devine un câmp experimental asupra căruia se descarcă energii, se creează alianţe sau se confruntă forţele obscure ale teluricului cu forţele celestului.”[2]

Autor: Andrea Ioana Kelemen  
 

---

[1] http://www.pressalert.ro/2013/11/interviu-cu-un-artist-inimos-sorin-nicodim-sau-misterul-unei-cariere-domeniul -frumosului, accesat in data de : 12. 06. 2014, ora: 14.00

[2]  CITAT al Lector Dr. ILEANA PINTILIE, cu ocazia vernisajului, din data de 27 Mai 2014, ora 18.00

STRĂRASUNĂRI

Calpe Gallery

Timișoara

20 decembrie 2013

Strărăsunări reprezintă un dublu eveniment care a avut loc în data de 20 decembrie la Calpe Gallery Timișoara, în cadrul căruia au fost expuse 17 lucrări ceramice aparținând artistului plastic Marian Ciuma. Vernisarea expoziţie a fost dublată de un concert de trompetă, susținut de către muzicianul timișorean Petre Ionuțescu.

Titlul expoziției nu deconspiră în totalitate trăirea emoțională, plină de bucurie, a actului creativ constituit din principiile contrare pamânt-foc-apă-aer, încununate de sunet. Gândită într-o anumită parcurgere, expoziția se desfăşoară într-o reprezentare scenografică, creația participă efectiv prin stimularea simțurilor receptorii, vizual și auditiv. Asistăm la concertul unei lumi magmatice, împietrită în masa argilei dezmierdată de flăcări, o lume care prinde viață și își atinge sonoritatea deplină prin lirism și virtuozitate.

În conceptul său, Marian Ciuma a abordat trompeta, acest instrument muzical ancestral, dintr-o perspectivă nouă, îndepărtându-se de funcționalitatea acesteia și îndreptându-se spre un tip de modelaj organic, de un onirism debordant, dat fie de natura intervențiilor picturale, fie de morfismul celor 17 lucrări.

„Orchestra din lut” degajă dinamică prin volumetria armonioasă care se propagă în forme de unde, relaționând cu cromatica metalică. Elementul de unificare dintre materie, zona substanțială a lutului și zona senzuală, lirică, îl constituie sunetul.

Prin sensibilitatea modelajului, artistul țese un liant între opacitatea lutului și efemeritatea sunetului născut din vibrația aerului captiv între pereții materiei, produsul final al acestui tumult fiind însuși cântecul pământului, un ecou arhaic menit să evoce frământări acronice.

Spectacolul simfoniei terestre vine din acea simplitate melodică pură, arhetipală, transformată în universalitate prin reverberația sunetului. Este vorba despre chintesența ființei umane, care alege să asculte armonia și să descifreze ecourile răsunetului ei. Lutul devine virtuos, vibrația lui se transformă în sunet, iar strărăsunetul lui este destinat eternității.


Autori: Elena Popescu și Larisa Spravil
Foto:  Elena Popescu

Vasile Tolan: Poetica tactilității

Vasile Tolan a expus la galeria Calpe în perioada 5-16 noiembrie lucrări realizate în tehnici diferite, grupate sub titlul sugestiv: Poetica tactilității.  Expoziția poate fi privită ca o retrospectivă a ultimilor ani din creația artistului, deoarece întâlnim lucrări aparținând mai multor „capitole” din opera sa,  acestea fiind intitulate, după cum apar în album, Geometrii, Martori/Casete, Colajul, Amprente/ Gravură, Litografie și Pictorelief.

Artistul este angrenat în acea poetică a tactilității, astfel încât nu doar materialele, culorile sau texturile sunt diversificate, ci intervine și tehnica ready-made, apare colajul și nevoia de imortalizare prin încasetarea diverselor obiecte-martori precum este o pereche mănuși sau alte materiale, aparent, la îndemână cum sunt nucile, paiele, fragmente de lemn sau materiale textile etc.

În lucrările aparținând seriei geometriilor primează culori puternice prin intermediul cărora se dinamizează corpuri geometrice clasice cum este pătratul, pe când în acele Amprente realizate prin tehnica pictoreliefului se renunță la utilizarea culorilor, ajungându-se astfel într-o zonă în care negrul, albul și griurile primează în combinație cu materiale adiacente precum spumă, ziar, pânză sau paie.

Inepuizarea materialelor utilizate face ca expoziția să fie una dinamică, care poate trimite privitorul să se joace la infinit cu obiecte din realitatea imediată până într-atât încât funcția acestora se schimbă odată cu percepția asupra lor, care este în imposibilitatea de a rămâne aceeași.

 Autor: Nicoleta Papp

Reproducerile lucrărilor, respectiv albumul expoziţiei în format pdf sunt disponibile pe pagina web a artistului: http://tolan.ro/; http://tolan.ro/album. 

Dosar Delia Corban, Vlad Corban

Calpe Gallery

Timişoara

27 decembie 2012- 15 decembrie 2012

Artişti: Delia şi Vlad Corban

Metamorfoze (Autor: Rebeca Sale)

Artistul timişorean Vlad Corban, absolvent al Facultăţii de Arte Plastice din Timişoara, îşi plasează ultima serie de lucrări în cadrul mlaştinii- loc al fantasticului şi al regenerării permanente. Expoziţia organizată alături de soţia sa, Delia Corban, a fost găzduită de Galeria Calpe în perioada 27 noiembrie- 15 decembrie 2012.

Vlad Corban a creat un spaţiu, la prima vedere, peisagistic, dar în care a conturat schimbarea ca proces natural şi necesar, plasat în mlaştină, loc în care nu există bariere între real şi fantastic. Contextul lucrărilor sale –pictură şi grafică- este oarecum ambiguu, reprezentând diferite trăiri interioare prin ceea ce unii ar putea numi mâzgăleli. Desigur, aici nu este vorba de jocul cu creionul pe hârtie al unui copil, ci de un întreg proces artistic, prin care artistul a încercat să exprime cât mai sincer şi natural metamorfoza  aflată sub protecţia sacrului şi al fantasticului.

Pictura pe care am ales-o îmbină perfect cele trei elemente principale ale lucrărilor sale- apa, aerul şi pământul- necesare pentru perpetuarea vieţii, simboluri ale fecundităţii. Mediul prezintă o luminozitate difuză, filtrată de ceaţa. Griuri fine conturează păsări aşezate graţios în stufăriş, imagine reflectată în apa. Apă, care, deşi stătătoare, musteşte de viaţa, viaţa care, după cum am mai menţionat, se află într-o continuă schimbare. Compoziţia tinde spre abstract, vietăţile sunt elemente dinamice care asigură profunzimea procesului de transformare, sunt unelte care oferă expresivitate spaţiului. Linia fină, care separă apa şi cerul (reflectat în aceasta), este, poate, bariera dintre realitate şi fantastic, dar creează şi senzaţia de echilibristică şi acrobaţie prin aşezarea păsărilor şi a insectelor. Liniile care compun vegetaţia sunt uşor neclare şi nediferenţiate, dar fragile şi fluide, fiind în armonie cu restul lucrării. Fragilitatea şi graţia caracteristice acestei lucrări amintesc vag de o imagine care s-ar potrivi perfect într-unul din filmele regizorului rus Andrei Tarkovski- un cadru smuls parcă dintr-un vis.

„Metamorfoza nu operează însă doar ca temporară instalare a realităţii sub cupola sacrului, ci reactivează potenţialul generativ al unei fecundităţi arhaice, fantastice, haotice. Peşti gigantici, figuri animaliere, plutesc, transpar prin mediul aproape condensat într-o fluiditate lichidă, creând o tensiune specifică sintezei de ficţional, fantastic, şi un real devenit imprecis.”(Alexandra Titu)

Un lucru care poate fi observat la lucrările lui Vlad Corban, în special la cele grafice, este că între ele şi lucrările lui Richard Pousette-Dart, artist care face parte din categoria primului curent de expresionism abstract, există anumite elemente comune. Pe scena artistică apar mereu astfel de coincidenţe, unii ar spune că este aproape imposibil să creezi ceva fără ca cineva- înaintea ta sau după- să fi creat ceva asemănător. Vlad Corban însă, nu pare complexat de această repetabilitate sau coincidenţă care a fost atribuită creaţiei sale.

„Ceea ce îi desparte pe Richard Pousette-Dart şi pe Vlad Corban, deşi nimeni nu poate să verifice acest lucru, este natura trăirilor interioare pe care le au. Aici nu pot decât să speculez, pentru că Vlad Corban este genul de artist care zâmbeşte, dar nu vorbeşte.” (Adrian Ioniţă)

Lucrările lui Vlad Corban au o frumuseţe aparte, iar simplitatea prin care a încercat să contureze transformarea umană ca proces natural şi cultural- plasând-o în lumea înceţoşată şi delicată a mlaştinii- devine un puternic simbol al fragilităţii existenţei umane.

Creștinare (Autor: Bogdan Pomorișaț)

Înălţări spirituale…

Tendinţa omului către evoluţie spirituală, aceasta este probabil cea mai importantă cheie de interpretare a acestei lucrări.

Nemurirea, accederea omului la o condiţie care este caracterizată de o totală anulare a oricăror repere ce ţin de spaţiu şi cronologie, aşa cum le percepem noi, şi accesarea dimensiunii cereşti, sacre, a fost, este şi va fi unul dintre principalele ţeluri  ale umanităţii.

Delia Corban este autoarea unei sculpturi care ilustrează exact această traiectorie umană. Ea realizează în lemn o lucrare cu dimensiuni destul de mari în comparaţie cu restul expoziţiei, ea având 1,90 de metri în înălţime şi aproximativ 27 de centimetri în lăţime şi lungime. Aceasta este lucrarea pe care ea o va denumi CREŞTINARE.

Artista timişoreancă sculptează o structură fusiformă, elongată, ascensională ca vectorialitate, trimiţându-ne cu gândul exact către caracterul mai sus pomenit, cel de înălţare spirituală. Creştinarea reprezintă însuşi traseul spiritual al individului universal.

Sculptura despre care vorbim, datorită faptului că ne aduce aminte de vechile obeliscuri egiptene, trebuie privită prin prisma relaţiei psihopompe dintre cele două cadre, cel terestru şi cel ceresc. Obeliscul, după cum ştim, era considerat ca fiind o reprezentare a razei solare a zeului Ra. Aşadar, individul, având acces la manifestările divine, dumnezeieşti, în lumea lui, şi-a dorit dintotdeauna să fie şi el la rândul lui capabil de astfel de acte creatoare de o asemenea anvergură. Aceste acte însă nu puteau fi realizate fără sacrificarea anterioară a unor repere ale concretului din viaţa individului, fără transcenderea umană. Aceste două ipostaze ale relaţionării dintre registre sunt revelate în lucrare.

Viaţa omului începe cu momentul în care toate reperele materiale şi temporale se configurează odată cu naşterea acestuia. Reperele în cauză vor constitui principala modalitate de raportare a individului la mediul înconjurător, traiectoria vieţii lui fiind ghidată până la sfârşit de aceste aspecte, sugerate în exponat prin caracterul tridimensional (deci care comportă multiple dimensiuni spaţiale) prezent la orice sculptură.

Momentul iluminării constituită prin conştientizarea unei stări superioare se petrece brusc. Obeliscul fiind o structură paralelipipedică care are ca vârf o piramidă putem spune că subţierea bruscă a acestuia reprezintă tocmai momentul acestei iluminări.

Iluminarea are ca scop anularea oricăror dimensiuni fizice, eschivarea din calea timpului, a perisabilităţii materiei. Ea este inevitabil atinsă, ajungându-se la starea de perfecţiune lipsită de orice legătură cu materia, starea superioară, divină. Imobilitatea, imaterialitatea devin astfel nişte condiţii impuse nemuririi. În ronde-bosse-ul timişorencei, această stare este dată de vârful structurii, de punctul din vârful piramidei, punctul fiind anularea totală a oricăror raportări spaţiale şi temporale, imobil la fel ca mijlocul axului unei roţi.

Iată, putem susţine astfel ca vârful sculpturii constituie rampa de lansare către cer, către cadrul divin lipsit de concretul material.

Din alt unghi de raportare, putem afirma că individul, prin viaţă, va trebui să învingă anumite greutăţi ce sunt minuţios sugerate de către artistă prin grilajul de împletituri. După cum bine putem observa, acest grilaj este format din mici cruci greceşti  desfăşurate pe toată lucrarea. Crucea este simulacrul cel mai grăitor pentru aceste greutăţi ale vieţii, reprezentând, în fond, ca simbol, cele mai dure patimi pe care un om le-a putut îndura, patimile lui Iisus.Ajungem astfel la cea mai puternică influenţă din cariera de sculptoriţă a Deliei, creştinismul.

Pe lângă crucile greceşti, un alt simbol aferent creştinătăţii sculptat în lucrare este ichthys-ul ‘ɪkθəs paleo-creştin ce aminteşte de pildele lui Mesia. Putem afirma despre acest simbol că, datorită poziţionării lui, exemplifică modul de relaţionare a creştinului cu Dumnezeu, deci traiectoria sufletului înspre Rai, aceasta fiind supervizată şi condiţionată de către divin. Acest simbol îşi trage originile din ankh-ul egiptean antic, care reprezenta pentru ei o imagine a vieţii de după moarte. Iată, revenim la traseul iniţiatic al muritorului în sânul nemuririi, a divinului.

Un alt element specific inserat în lucrare este caracterul chirilic de pe marginile registrului în care se află centrat simbolul ihtiomorf mai sus amintit. Literele chirilice au fost folosite în documentele religioase, însă datorită dificultăţii de citire a acestora s-a trecut la alfabetul latin, mai lizibil. Putem gândi astfel lucrarea într-o dimensiune ermetică, ascensiunea în cauză nefiind accesibilă majorităţii.

Traseul spiritual amintit la început este unul extrem de greu de realizat astfel că putem deduce că literele chirilice, datorită faptului că ajung să compună nişte rugăciuni, servesc drept îndemnuri, încurajări sau indicaţii spre a porni pelerinajul spiritual amintit anterior.

Drept concluzie putem spune că acum în preajma sărbătorilor puternic industrializate, încadrate perfect în societatea consumeristă actuală, mai avem nevoie şi de un timp al nostru, de meditare spirituală, de rugăciune, de comunicare cu Dumnezeu. Delia şi Vlad Corban încearcă, astfel, prin expoziţia lor să ne îndemne la această meditaţie, la rugăciunea ca mijloc de relaţionare cu Dumnezeu.


Prapuri (Autor: Coralia Ramneantu)

Atunci când privim prapurii Deliei Corban, vedem nişte steaguri rituale albe lungi până la Pământ sau suspendate în aer, fiecare având ceva foarte personalizat. Unele au scris în chirilica mesaje în forma de cruce sau cu text în slove chirilice care umple întreaga suprafaţă, ca nişte hieroglife ornamentale cu încărcătura simbolică deosebită. Altele sunt albe şi ’’pietrificate’’, materialul fiind impregnat cu gips alb cu textura neregulata. Mai sunt  şi prapuri în care crucea iese în relief din materialul însuşi sau negativul acestei imagini în relief, unde crucea este formată din materialul subtil al aerului- fiind realizată prin decuparea formei în pânză albă.

Este foarte sugestivă lucrarea în care aceşti prapuri sunt făcuţi dintr-un material care, impregnat cu un strat fin de gips, lasă să se vadă mici găurele în toată textura lucrării, dând impresia unui macrame migălos lucrat şi impresionant, la scară exagerată, dar care, inevitabil, ne duce cu gândul la alfabetul Braille, la scrierea pentru orbi.

E o limba interzisă şi ascunsă văzătorilor obişnuiţi. Avem de-a face cu o lume cu alte legi, în care vocea-sunetul ţine locul imaginii-luminii, unde este nevoie de activarea unui auz şi văz interior. Această lucrare are efect hipnotic, de conştientizare a inefabilului de dincolo de lucruri, a subtilului materiei, aproape volatilizate, care se întrepătrunde cu spiritul. Subţirimea lucrării şi aerul care o străbate prin milioane de penetrări de mărimea vârfului de ac, ne duce cu gândul la fragilitatea credinţei şi la vulnerabilitatea noastră, dar şi la transparenţa lucrurilor şi la a căuta ceea ce este dincolo de materie.

Prapurii Deliei Corban nu au un suport fizic de care să poate fi duşi de mâini omeneşti (coada de lemn). Ei stau suspendaţi între cer şi pământ, ei ating cerul şi pământul purtaţi de mâini invizibile. Lipsa imaginii (sfinţilor, scenelor religioase) şi culoarea alba pe care o poarta aceste fâşii lungi de pânză, lasă deschis canalul către credinţa nealterată, către comunicarea directă cu Dumnezeu, către accesul nemijlocit al căutătorului la credinţa pura şi nemijlocită, spălată de tradiţia deformată omenească. Accesul la spiritualitatea originară, eliberată de interpretări omeneşti este redată într-o manieră care cutremură.

Acelaşi lucru se întâmpla şi în cazul prapurilor care poartă texte în alfabet chirilic. Slova chirilică, cuvântul Primordial formator, are putere în sine, căci, Dumnezeu a creat lumea din Cuvânt. Acest cuvânt-formator e atât de puternic la Delia încât el îşi creează singur forma în care se aşează pe suportul artistic- scris în formă de cruce, scris în formă de poartă, de ramă exterioară  a unei inimi cu un mesaj simbolic evident.

Slova veche, arhaică, plină de semnificaţii şi mult mai aproape de Cuvântul originar, de Cuvântul nealterat, are o putere de consacrare, de spiritualizare a suportului. Asemeni scrisului pentru nevăzători, vine dintr-o altă dimensiune, cu alte legi şi cu înţelesuri adânci. Este un alfabet al sacrului, un alfabet al textelor sfinte, al comunicării directe cu spiritualul. Au acces la această limăa doar cei interesaţi, printr-un proces de auto-iniţiere şi căutare. E un alfabet greu, foarte ornamental, cu grijă pentru detalii, care ia timp să-l înveţi şi să-l descifrezi. Căutarea lui Dumnezeu nu este un dat şi nu vine fară implicare şi efort susţinut.Viaţa de credinţă vie este fară greşeală şi este un proces de căutare conştientă, continuă, minuţioasă şi perseverentă, întreţinută mereu cu iubire, implicare şi îndelungă răbdare. Este o metamorfoză a omului în Om. La fel ca şi miile de cuişoare care formează desene, forme şi scris pe lucrările artistei. Fiecare cui în parte este indispensabil pentru buna funcţionare a întregului, neavând însemnătate luat independent.

Steagurile rituale vin de obicei în număr de trei la Delia Corban, această trimitere la Trinitate fiind evidentă încă de la început prin însăşi segmentarea în trei a materialului la baza lui- ca formă consacrată pentru acest tip de steag. Ceea ce e inedit fată de prapurii uzuali este asemănare acestor fâşii cu nişte degete la scară impresionantă. Poate fi mâna lui Dumnezeu, care se îndreaptă către pământ şi oameni, în semn de binecuvântare. Altă diferenţă esenţială de interpretare a formei este că aceste trei părţi stau foarte aproape unele de altele, fiind aproape unite, la fel cum persoanele Trinitatii formează Unitatea. În ortodoxie, aceste fragmente stau atât de departate unele de celelalte încât aparent nu au nicio legatură şi devin doar nişte ciucuri ornamentali ca aspect luat la prima vedere.

Opera Deliei Corban aduce sens într-o lume tot mai destrămata şi desacralizata. Este o artistă a luptei luminii şi a triumfului Binelui. Delia Corban încearcă sa creeze repere axiale şi să taie poteci drepte printre spini. Cred că e o artistă puternică şi prea conştientă pentru lumea în care trăim.



Între cer şi pământ (Autor:Valerica Manuela Păsat)

Artista Delia Corban, născută în Timişoara în anul 1969, este absolventă a Facultăţii de Arte Plastice Timişoara, secţia sculptură, având pe parcursul anilor mai multe expoziţii personale şi de grup, atât în ţară cât şi în străinătate.

Din descrierea lucrărilor făcută de istoricul şi criticul de artă, domnul Constantin Prut, citez: “Tot ce părăseşte atelierul Deliei Corban este impregnat şi în concepţia formală şi în suprastructura literală, de valorile sacrului.”

Dintr-o listă de lucrări mai lungă a Deliei Corban amintesc: Cruce, Clopot, Prapor, Toacă, Templu, Pernă, etc., toate prezente în cadrul dublei expoziţii Delia şi Vlad Corban, de la Calpe Gallery. Din această suită am ales Toacă. Lucrarea constă dintr-o scândură groasă din lemn de stejar, după cum se prezintă fibra lemnului, un lemn şi el cu semnificaţii mistice adânci. Lucrarea este susţinută de un soclu, iar ca bază, deasupra soclului, prezintă un picior de susţinere în formă de trunchi de piramidă.

Prin aşezarea ei pe soclu, Toacă devine o toacă “mută”, deoarece pentru a scoate sunete, a rezona, susţinerea ei ar trebui să fie minimală şi lemnul suspendat în aer de funii, de regulă, sau purtată pe braţ. Despre suspendarea lemnului liber în aer, putem afirma faptul că semnifică suflul vital, mişcarea, acţiunea. Lemnul prin lovire vibrează, prinde viaţă, sunetul devine vocea lui.

În centrul lucrării avem un basorelief cu imaginea a doi peşti faţă în faţă, ca o imagine în oglindă, ceea ce sugerează simbolistica paleocreştină, şi chiar mai veche, a peştelui. Cei doi peşti, prin unirea lor la mijloc, formează o cruce înclinată spre dreapta, iar peştele din dreapta are o crestătură ce poate să ne ducă cu gândul la împunsătura primită de Iisus Hristos pe cruce de lancea romană, care în timp a primit şi ea semnificaţii mistice.  

Lucrarea poate fi interpretată în cheia gândirii libere şi curate, din punct de vedere spiritual, intelectual, cu trimiteri la începuturile creştinătăţii şi o revizuire a gândirii contemporane, a valorilor noastre pe care arta sacră, sau cu tentă sacră, ne pune în situaţia de a le regândi. Auzind sunetul ei în interiorul nostru, toacă dobândeşte un posibil rol de a anunţa “învierea” noastră spirituală.

Îmi voi permite să fac o paralelă în privinţa imaginii în oglindă a celor doi peşti, cu ceea ce în tradiţia ebraică se numeşte “Răsturnarea luminilor”( Annick de Souzenelle, Simbolismul corpului uman, pag.71). Este vorba de o răsturnare misterioasă, conform căreia Omul, care a fost până atunci oglinda lui Dumnezeu, traversează oglinda, braţul său drept devine braţul stâng al lui Dumnezeu, braţul său stâng-braţul drept al lui Dumnezeu. Omul ce intră în divin este “întors”, şi interiorul devine exterior.“Acum vedem ca într-o oglindă, în chip întunecos; dar atunci vom vedea faţă în faţă” (Biblia, Pavel I, Corinteni 13,12).

La creştini încrucişarea luminii, a lumânărilor în faţa Porţilor Împărăteşti întăreşte cele afirmate mai sus. Lemnul de toacă poate fi lemnul de deasupra “porţilor cereşti” sau poarta de intrare în sufletul nostru.