Dosar Delia Corban, Vlad Corban

Calpe Gallery

Timişoara

27 decembie 2012- 15 decembrie 2012

Artişti: Delia şi Vlad Corban

Metamorfoze (Autor: Rebeca Sale)

Artistul timişorean Vlad Corban, absolvent al Facultăţii de Arte Plastice din Timişoara, îşi plasează ultima serie de lucrări în cadrul mlaştinii- loc al fantasticului şi al regenerării permanente. Expoziţia organizată alături de soţia sa, Delia Corban, a fost găzduită de Galeria Calpe în perioada 27 noiembrie- 15 decembrie 2012.

Vlad Corban a creat un spaţiu, la prima vedere, peisagistic, dar în care a conturat schimbarea ca proces natural şi necesar, plasat în mlaştină, loc în care nu există bariere între real şi fantastic. Contextul lucrărilor sale –pictură şi grafică- este oarecum ambiguu, reprezentând diferite trăiri interioare prin ceea ce unii ar putea numi mâzgăleli. Desigur, aici nu este vorba de jocul cu creionul pe hârtie al unui copil, ci de un întreg proces artistic, prin care artistul a încercat să exprime cât mai sincer şi natural metamorfoza  aflată sub protecţia sacrului şi al fantasticului.

Pictura pe care am ales-o îmbină perfect cele trei elemente principale ale lucrărilor sale- apa, aerul şi pământul- necesare pentru perpetuarea vieţii, simboluri ale fecundităţii. Mediul prezintă o luminozitate difuză, filtrată de ceaţa. Griuri fine conturează păsări aşezate graţios în stufăriş, imagine reflectată în apa. Apă, care, deşi stătătoare, musteşte de viaţa, viaţa care, după cum am mai menţionat, se află într-o continuă schimbare. Compoziţia tinde spre abstract, vietăţile sunt elemente dinamice care asigură profunzimea procesului de transformare, sunt unelte care oferă expresivitate spaţiului. Linia fină, care separă apa şi cerul (reflectat în aceasta), este, poate, bariera dintre realitate şi fantastic, dar creează şi senzaţia de echilibristică şi acrobaţie prin aşezarea păsărilor şi a insectelor. Liniile care compun vegetaţia sunt uşor neclare şi nediferenţiate, dar fragile şi fluide, fiind în armonie cu restul lucrării. Fragilitatea şi graţia caracteristice acestei lucrări amintesc vag de o imagine care s-ar potrivi perfect într-unul din filmele regizorului rus Andrei Tarkovski- un cadru smuls parcă dintr-un vis.

„Metamorfoza nu operează însă doar ca temporară instalare a realităţii sub cupola sacrului, ci reactivează potenţialul generativ al unei fecundităţi arhaice, fantastice, haotice. Peşti gigantici, figuri animaliere, plutesc, transpar prin mediul aproape condensat într-o fluiditate lichidă, creând o tensiune specifică sintezei de ficţional, fantastic, şi un real devenit imprecis.”(Alexandra Titu)

Un lucru care poate fi observat la lucrările lui Vlad Corban, în special la cele grafice, este că între ele şi lucrările lui Richard Pousette-Dart, artist care face parte din categoria primului curent de expresionism abstract, există anumite elemente comune. Pe scena artistică apar mereu astfel de coincidenţe, unii ar spune că este aproape imposibil să creezi ceva fără ca cineva- înaintea ta sau după- să fi creat ceva asemănător. Vlad Corban însă, nu pare complexat de această repetabilitate sau coincidenţă care a fost atribuită creaţiei sale.

„Ceea ce îi desparte pe Richard Pousette-Dart şi pe Vlad Corban, deşi nimeni nu poate să verifice acest lucru, este natura trăirilor interioare pe care le au. Aici nu pot decât să speculez, pentru că Vlad Corban este genul de artist care zâmbeşte, dar nu vorbeşte.” (Adrian Ioniţă)

Lucrările lui Vlad Corban au o frumuseţe aparte, iar simplitatea prin care a încercat să contureze transformarea umană ca proces natural şi cultural- plasând-o în lumea înceţoşată şi delicată a mlaştinii- devine un puternic simbol al fragilităţii existenţei umane.

Creștinare (Autor: Bogdan Pomorișaț)

Înălţări spirituale…

Tendinţa omului către evoluţie spirituală, aceasta este probabil cea mai importantă cheie de interpretare a acestei lucrări.

Nemurirea, accederea omului la o condiţie care este caracterizată de o totală anulare a oricăror repere ce ţin de spaţiu şi cronologie, aşa cum le percepem noi, şi accesarea dimensiunii cereşti, sacre, a fost, este şi va fi unul dintre principalele ţeluri  ale umanităţii.

Delia Corban este autoarea unei sculpturi care ilustrează exact această traiectorie umană. Ea realizează în lemn o lucrare cu dimensiuni destul de mari în comparaţie cu restul expoziţiei, ea având 1,90 de metri în înălţime şi aproximativ 27 de centimetri în lăţime şi lungime. Aceasta este lucrarea pe care ea o va denumi CREŞTINARE.

Artista timişoreancă sculptează o structură fusiformă, elongată, ascensională ca vectorialitate, trimiţându-ne cu gândul exact către caracterul mai sus pomenit, cel de înălţare spirituală. Creştinarea reprezintă însuşi traseul spiritual al individului universal.

Sculptura despre care vorbim, datorită faptului că ne aduce aminte de vechile obeliscuri egiptene, trebuie privită prin prisma relaţiei psihopompe dintre cele două cadre, cel terestru şi cel ceresc. Obeliscul, după cum ştim, era considerat ca fiind o reprezentare a razei solare a zeului Ra. Aşadar, individul, având acces la manifestările divine, dumnezeieşti, în lumea lui, şi-a dorit dintotdeauna să fie şi el la rândul lui capabil de astfel de acte creatoare de o asemenea anvergură. Aceste acte însă nu puteau fi realizate fără sacrificarea anterioară a unor repere ale concretului din viaţa individului, fără transcenderea umană. Aceste două ipostaze ale relaţionării dintre registre sunt revelate în lucrare.

Viaţa omului începe cu momentul în care toate reperele materiale şi temporale se configurează odată cu naşterea acestuia. Reperele în cauză vor constitui principala modalitate de raportare a individului la mediul înconjurător, traiectoria vieţii lui fiind ghidată până la sfârşit de aceste aspecte, sugerate în exponat prin caracterul tridimensional (deci care comportă multiple dimensiuni spaţiale) prezent la orice sculptură.

Momentul iluminării constituită prin conştientizarea unei stări superioare se petrece brusc. Obeliscul fiind o structură paralelipipedică care are ca vârf o piramidă putem spune că subţierea bruscă a acestuia reprezintă tocmai momentul acestei iluminări.

Iluminarea are ca scop anularea oricăror dimensiuni fizice, eschivarea din calea timpului, a perisabilităţii materiei. Ea este inevitabil atinsă, ajungându-se la starea de perfecţiune lipsită de orice legătură cu materia, starea superioară, divină. Imobilitatea, imaterialitatea devin astfel nişte condiţii impuse nemuririi. În ronde-bosse-ul timişorencei, această stare este dată de vârful structurii, de punctul din vârful piramidei, punctul fiind anularea totală a oricăror raportări spaţiale şi temporale, imobil la fel ca mijlocul axului unei roţi.

Iată, putem susţine astfel ca vârful sculpturii constituie rampa de lansare către cer, către cadrul divin lipsit de concretul material.

Din alt unghi de raportare, putem afirma că individul, prin viaţă, va trebui să învingă anumite greutăţi ce sunt minuţios sugerate de către artistă prin grilajul de împletituri. După cum bine putem observa, acest grilaj este format din mici cruci greceşti  desfăşurate pe toată lucrarea. Crucea este simulacrul cel mai grăitor pentru aceste greutăţi ale vieţii, reprezentând, în fond, ca simbol, cele mai dure patimi pe care un om le-a putut îndura, patimile lui Iisus.Ajungem astfel la cea mai puternică influenţă din cariera de sculptoriţă a Deliei, creştinismul.

Pe lângă crucile greceşti, un alt simbol aferent creştinătăţii sculptat în lucrare este ichthys-ul ‘ɪkθəs paleo-creştin ce aminteşte de pildele lui Mesia. Putem afirma despre acest simbol că, datorită poziţionării lui, exemplifică modul de relaţionare a creştinului cu Dumnezeu, deci traiectoria sufletului înspre Rai, aceasta fiind supervizată şi condiţionată de către divin. Acest simbol îşi trage originile din ankh-ul egiptean antic, care reprezenta pentru ei o imagine a vieţii de după moarte. Iată, revenim la traseul iniţiatic al muritorului în sânul nemuririi, a divinului.

Un alt element specific inserat în lucrare este caracterul chirilic de pe marginile registrului în care se află centrat simbolul ihtiomorf mai sus amintit. Literele chirilice au fost folosite în documentele religioase, însă datorită dificultăţii de citire a acestora s-a trecut la alfabetul latin, mai lizibil. Putem gândi astfel lucrarea într-o dimensiune ermetică, ascensiunea în cauză nefiind accesibilă majorităţii.

Traseul spiritual amintit la început este unul extrem de greu de realizat astfel că putem deduce că literele chirilice, datorită faptului că ajung să compună nişte rugăciuni, servesc drept îndemnuri, încurajări sau indicaţii spre a porni pelerinajul spiritual amintit anterior.

Drept concluzie putem spune că acum în preajma sărbătorilor puternic industrializate, încadrate perfect în societatea consumeristă actuală, mai avem nevoie şi de un timp al nostru, de meditare spirituală, de rugăciune, de comunicare cu Dumnezeu. Delia şi Vlad Corban încearcă, astfel, prin expoziţia lor să ne îndemne la această meditaţie, la rugăciunea ca mijloc de relaţionare cu Dumnezeu.


Prapuri (Autor: Coralia Ramneantu)

Atunci când privim prapurii Deliei Corban, vedem nişte steaguri rituale albe lungi până la Pământ sau suspendate în aer, fiecare având ceva foarte personalizat. Unele au scris în chirilica mesaje în forma de cruce sau cu text în slove chirilice care umple întreaga suprafaţă, ca nişte hieroglife ornamentale cu încărcătura simbolică deosebită. Altele sunt albe şi ’’pietrificate’’, materialul fiind impregnat cu gips alb cu textura neregulata. Mai sunt  şi prapuri în care crucea iese în relief din materialul însuşi sau negativul acestei imagini în relief, unde crucea este formată din materialul subtil al aerului- fiind realizată prin decuparea formei în pânză albă.

Este foarte sugestivă lucrarea în care aceşti prapuri sunt făcuţi dintr-un material care, impregnat cu un strat fin de gips, lasă să se vadă mici găurele în toată textura lucrării, dând impresia unui macrame migălos lucrat şi impresionant, la scară exagerată, dar care, inevitabil, ne duce cu gândul la alfabetul Braille, la scrierea pentru orbi.

E o limba interzisă şi ascunsă văzătorilor obişnuiţi. Avem de-a face cu o lume cu alte legi, în care vocea-sunetul ţine locul imaginii-luminii, unde este nevoie de activarea unui auz şi văz interior. Această lucrare are efect hipnotic, de conştientizare a inefabilului de dincolo de lucruri, a subtilului materiei, aproape volatilizate, care se întrepătrunde cu spiritul. Subţirimea lucrării şi aerul care o străbate prin milioane de penetrări de mărimea vârfului de ac, ne duce cu gândul la fragilitatea credinţei şi la vulnerabilitatea noastră, dar şi la transparenţa lucrurilor şi la a căuta ceea ce este dincolo de materie.

Prapurii Deliei Corban nu au un suport fizic de care să poate fi duşi de mâini omeneşti (coada de lemn). Ei stau suspendaţi între cer şi pământ, ei ating cerul şi pământul purtaţi de mâini invizibile. Lipsa imaginii (sfinţilor, scenelor religioase) şi culoarea alba pe care o poarta aceste fâşii lungi de pânză, lasă deschis canalul către credinţa nealterată, către comunicarea directă cu Dumnezeu, către accesul nemijlocit al căutătorului la credinţa pura şi nemijlocită, spălată de tradiţia deformată omenească. Accesul la spiritualitatea originară, eliberată de interpretări omeneşti este redată într-o manieră care cutremură.

Acelaşi lucru se întâmpla şi în cazul prapurilor care poartă texte în alfabet chirilic. Slova chirilică, cuvântul Primordial formator, are putere în sine, căci, Dumnezeu a creat lumea din Cuvânt. Acest cuvânt-formator e atât de puternic la Delia încât el îşi creează singur forma în care se aşează pe suportul artistic- scris în formă de cruce, scris în formă de poartă, de ramă exterioară  a unei inimi cu un mesaj simbolic evident.

Slova veche, arhaică, plină de semnificaţii şi mult mai aproape de Cuvântul originar, de Cuvântul nealterat, are o putere de consacrare, de spiritualizare a suportului. Asemeni scrisului pentru nevăzători, vine dintr-o altă dimensiune, cu alte legi şi cu înţelesuri adânci. Este un alfabet al sacrului, un alfabet al textelor sfinte, al comunicării directe cu spiritualul. Au acces la această limăa doar cei interesaţi, printr-un proces de auto-iniţiere şi căutare. E un alfabet greu, foarte ornamental, cu grijă pentru detalii, care ia timp să-l înveţi şi să-l descifrezi. Căutarea lui Dumnezeu nu este un dat şi nu vine fară implicare şi efort susţinut.Viaţa de credinţă vie este fară greşeală şi este un proces de căutare conştientă, continuă, minuţioasă şi perseverentă, întreţinută mereu cu iubire, implicare şi îndelungă răbdare. Este o metamorfoză a omului în Om. La fel ca şi miile de cuişoare care formează desene, forme şi scris pe lucrările artistei. Fiecare cui în parte este indispensabil pentru buna funcţionare a întregului, neavând însemnătate luat independent.

Steagurile rituale vin de obicei în număr de trei la Delia Corban, această trimitere la Trinitate fiind evidentă încă de la început prin însăşi segmentarea în trei a materialului la baza lui- ca formă consacrată pentru acest tip de steag. Ceea ce e inedit fată de prapurii uzuali este asemănare acestor fâşii cu nişte degete la scară impresionantă. Poate fi mâna lui Dumnezeu, care se îndreaptă către pământ şi oameni, în semn de binecuvântare. Altă diferenţă esenţială de interpretare a formei este că aceste trei părţi stau foarte aproape unele de altele, fiind aproape unite, la fel cum persoanele Trinitatii formează Unitatea. În ortodoxie, aceste fragmente stau atât de departate unele de celelalte încât aparent nu au nicio legatură şi devin doar nişte ciucuri ornamentali ca aspect luat la prima vedere.

Opera Deliei Corban aduce sens într-o lume tot mai destrămata şi desacralizata. Este o artistă a luptei luminii şi a triumfului Binelui. Delia Corban încearcă sa creeze repere axiale şi să taie poteci drepte printre spini. Cred că e o artistă puternică şi prea conştientă pentru lumea în care trăim.



Între cer şi pământ (Autor:Valerica Manuela Păsat)

Artista Delia Corban, născută în Timişoara în anul 1969, este absolventă a Facultăţii de Arte Plastice Timişoara, secţia sculptură, având pe parcursul anilor mai multe expoziţii personale şi de grup, atât în ţară cât şi în străinătate.

Din descrierea lucrărilor făcută de istoricul şi criticul de artă, domnul Constantin Prut, citez: “Tot ce părăseşte atelierul Deliei Corban este impregnat şi în concepţia formală şi în suprastructura literală, de valorile sacrului.”

Dintr-o listă de lucrări mai lungă a Deliei Corban amintesc: Cruce, Clopot, Prapor, Toacă, Templu, Pernă, etc., toate prezente în cadrul dublei expoziţii Delia şi Vlad Corban, de la Calpe Gallery. Din această suită am ales Toacă. Lucrarea constă dintr-o scândură groasă din lemn de stejar, după cum se prezintă fibra lemnului, un lemn şi el cu semnificaţii mistice adânci. Lucrarea este susţinută de un soclu, iar ca bază, deasupra soclului, prezintă un picior de susţinere în formă de trunchi de piramidă.

Prin aşezarea ei pe soclu, Toacă devine o toacă “mută”, deoarece pentru a scoate sunete, a rezona, susţinerea ei ar trebui să fie minimală şi lemnul suspendat în aer de funii, de regulă, sau purtată pe braţ. Despre suspendarea lemnului liber în aer, putem afirma faptul că semnifică suflul vital, mişcarea, acţiunea. Lemnul prin lovire vibrează, prinde viaţă, sunetul devine vocea lui.

În centrul lucrării avem un basorelief cu imaginea a doi peşti faţă în faţă, ca o imagine în oglindă, ceea ce sugerează simbolistica paleocreştină, şi chiar mai veche, a peştelui. Cei doi peşti, prin unirea lor la mijloc, formează o cruce înclinată spre dreapta, iar peştele din dreapta are o crestătură ce poate să ne ducă cu gândul la împunsătura primită de Iisus Hristos pe cruce de lancea romană, care în timp a primit şi ea semnificaţii mistice.  

Lucrarea poate fi interpretată în cheia gândirii libere şi curate, din punct de vedere spiritual, intelectual, cu trimiteri la începuturile creştinătăţii şi o revizuire a gândirii contemporane, a valorilor noastre pe care arta sacră, sau cu tentă sacră, ne pune în situaţia de a le regândi. Auzind sunetul ei în interiorul nostru, toacă dobândeşte un posibil rol de a anunţa “învierea” noastră spirituală.

Îmi voi permite să fac o paralelă în privinţa imaginii în oglindă a celor doi peşti, cu ceea ce în tradiţia ebraică se numeşte “Răsturnarea luminilor”( Annick de Souzenelle, Simbolismul corpului uman, pag.71). Este vorba de o răsturnare misterioasă, conform căreia Omul, care a fost până atunci oglinda lui Dumnezeu, traversează oglinda, braţul său drept devine braţul stâng al lui Dumnezeu, braţul său stâng-braţul drept al lui Dumnezeu. Omul ce intră în divin este “întors”, şi interiorul devine exterior.“Acum vedem ca într-o oglindă, în chip întunecos; dar atunci vom vedea faţă în faţă” (Biblia, Pavel I, Corinteni 13,12).

La creştini încrucişarea luminii, a lumânărilor în faţa Porţilor Împărăteşti întăreşte cele afirmate mai sus. Lemnul de toacă poate fi lemnul de deasupra “porţilor cereşti” sau poarta de intrare în sufletul nostru.