Între palpabil și intangibil. Florin Ianăș, Andreea Măran

Galeria Primăriei Timișoara
12 ianuarie- 25 ianuarie 2015

Galeria Primăriei Timișoara se pregătește de vernisaj. Lume multă. Adunați cuminți în mica săliță albă cu pereții brăzdați din loc în loc de lucrări, consumatorii de artă se întrepătrund și valsează prin sala minusculă de la o lucrare la alta. Această mișcare în surdina de voci și pași mici este întretăiată din când în când de câte un râset mai sonor sau câte o îmbrățișare de regăsire după atâta vreme. Fotografie, grafică, muzică.

Cei mai mulți sunt trecuți de prima tinerețe și poartă negru. Razleț mai apare și figura câte unui student rătăcit în mulțime, carând și încercând să ascundă multe plase, îmbracat în câteva culori deodată. Bietul student încearcă el să-și păcălească mânecile puțin prea scurte și să tragă fără succes de ele. Noroc ca e cald. Pe deasupra, el mai și scrie in foile lui. O tanti atinge cu degetul punctat de ojă roșie o poză mare cât un televizor..."-E fină!".

Pe pervazul dinspre afară, ascunse vizibil între termopanele proaspat lustruite și coloanele de rigips alb asteapta trei buchete de flori: primul-iriși violeți, al doilea- fară culoare și ultimul- lalele roz învelite în ambalaj de plastic roz și ornate cu sclipici roz. Aș îndrăzni chiar să le miros, să văd dacă au fost și parfumate, dar nu se cuvine.

O văd, e doamna din poze, violoncelista ALEXANDRA GUȚU. Are un surâs dulce și blând. Mâinile ei nu se mișcă fără rost și privește la mulțimea colorată de “actori de culise”/privitori care forfotesc în tot locul. DAVID CAROL, colegul ei de liceu a venit azi aici să-i aducă un omagiu binemeritat. Cândva, într-o clasa cu bănci mici Alexandra si Carol dădeau lucrare de control în același timp. Azi e la fel. Doar ca azi e un joc de oameni Mari.

FLORIN IANĂȘ, fotograf, ANDREEA MĂRAN- grafician...LUMINĂ, IMAGINE, CUVÂNT, MUZICĂ..."Confluențe fertile", așa le numește Prof. Univ. David Carol. Artă în toată profunzimea și splendoarea ei, într-un buchet inedit și într-o prezentare exemplară. Ne bucurăm de sinestezia simțurilor și încercăm să ne închipuim că acest moment a fost creat doar pentru noi. "Arta este amprenta existențială a drumului nostru terestru", spune  Prof. Univ. David Carol. Omenirea devine nemuritoare prin artă și, la fel ca în cinematografie, dă realitatea pe freeze,  paralizând-o și făcând-o captivă în timp. Clișee înghețate pentru totdeauna, unde Alexandra Guțu va canta pana in ultima zi a Pământului la violoncel...pentru toți stranepoții copiilor de oameni.

Lucrările de grafică alternează cu cele de fotografie într-o cadența ritmică, dând culoare și personalitate subiectului. Lucrările realizate în alb-negru și lucrările cu accente colorate se pun în lumină reciproc, se susțin și coexistă într-o reușită alăturare.

Lucrările fotografice realizate în tehnica tradițională sunt prelucrate cu multă minuțiozitate. Unele fotografii sunt extrase din cotidianul unei încăperi intime, iar figura violoncelistei se zărește  decupată pe un background gri, pentru a pune lumina total pe figura acesteia, pe un gest, pe un reflex. Trăirea interioara este foarte bine transmisă. În alte fotografii se regăsește muziciana lângă o perdea albă, dantelată de acasă, lângă soba de teracotă. În spate, în biblioteca ei de acasă este expusă o poză din tinerețe: ea cântând la violoncel, tânară pentru totdeauna. Mai are acasă și un portret de familie și un tablou oriental cu bambus și încă unul cu flori pictate. Om și semizeu. În poză se văd două tocuri de violoncel: unul alb și unul negru, magia albă și magia neagră a muzicii, răul și binele. 

Apoi mulțimea tace. Alexandra ia violoncelul în brațe și ne cântă o piesă a lui Pablo Casals. Despre zbor de păsări. Haina ei stă atârnată ca o pasăre uriașă din alte lumi, cu paiete turcoaz și albastru pe tocul violoncelului. Muzica se stinge. Aplauze. 

 SFÂRȘIT 

Autor: Coralia Ramneantu

Sub semnul portalului. Ștefan Câlția

Muzeul de Artă Timișoara

3 octombrie-5decembrie 2014

În toamna lui octombrie 2014,  Muzeul de Artă Timișoara a găzduit și deschis o serie de lucrări, sau mai bine spus, porţi spre alte lumi ce te invitau să le deschizi. Expoziţia a surprins o poveste şoptită, ce încă pare a nu avea sfârşit. Creaţia lui Câlţia te poartă pe coridoarele unei melancolii sub sentimentul unui abandon, dar cu speranţa unei întoarceri.  Dincolo de lumea lui, nimic nu începe şi nimic nu se sfârşeşte.

Personajele fantastice, silfide plutesc suspendate într-o stare de veghe, oprindu-te in clipa privilegiată a solitudinii, în surdina unor coruri înălţătoare. O frumoasă întoarcere în copilărie, în momentele în care ne lăsam purtaţi între cer şi pământ, purtaţi pe tărâmuri sacre, de basm, vizualizând totodată şi peisajele sumbre, atrăgătoare şi pline de mister, asemeni celor incluse în picturile lui.

Creaţia lui poate fi luminoasă, dar totodată, pune în cumpănă valorile supreme, declanşează situații adânci. Cromatica luminoasă oferă reveria unei existenţe ce a fost străina până acum, simţământul liniştii primordiale; existenţă ce e subliniată prin fragilitatea şi diafanul siluetelor.

Într-un ţinut elfic, cu calmul cromatic reieşit dintr-o suflare parcă, o fiinţa se poarta pe sine într-o plimbare infantilă, nesigură cu o expresie senină, mereu întrebătoare. Priveşti, și ţi-e teamă să respiri sau să clipeşti, teamă de necunoscut, dar şi de imposibilitatea de a se retrăi acest moment.

Noi, ne plimbam mărunţi şi nesemnificativi, spectatori în povestea ce se închega în spatele picturii….podelele scârţâiau, aproape că îţi venea să le spui să tacă, să nu-i trezeşti pe ei, purtătorii de vise.

Eliberat de simţământul vremelnic, ştii că lumea lui, odată furişată pe poarta sufletului tău, nu va mai pleca.

Autor: Andrea Tripa

Foto: Liviu Tulbure

La expoziția Ștefan Câlția-Locuri

Muzeul de Artă Timișoara

3 octombrie-5decembrie 2014

10 minute întârziere... Are să fie totuși? Ori s-a întâmplat ceva?...Nu!...Luminile se sting treptat...îmi țin sau cineva ne ține respirația...Gong! Cortina se ridică: În fața ochilor noștri- SPECTACOLUL  LUMII. 

Aici ajungi după contactul cu pânzele mari, cu fondul generos și variat, dar așternut cu constantă liniște, căci se pare că relația pictorului cu pânza este de-o onestitate ce atinge mirificul.

Unul, două, trei personaje nu-ți dau pace. Ele vin, privite în întregime – măsurate din cap până-n picioare cum se zice – din poveste, adică din ireal. Sunt umane și totuși n-ai putea vedea astfel de creaturi fără un șoc, hebdomadar, pe stradă. În tabloul lui Câlția însă ele povestesc de minune. Ești  îndrumat de titluri: Grădinarul cu haină albastră, Vânzâtorul de ierburi, Vânzătorul de aripi, Călătorul cu flori. Îndrumat însă către o răscruce: să gândești povestea țesută cu grijă, așternută în lucrătură măiestrită ori să te afunzi  într-o lume minunată a culorii? Ai un tezaur de culori. Te și miri în stradă de zilele tale gri și cenuși. Și crezi că poți rămâne veșnic  acolo. În vis sau iluzie. Nu, aici ești totuși într-un basm: binele învinge răul. Ochii măriți ai capetelor lipsite de podoabă capilară, extrem de triști, sau extrem de uimiți, privesc de fiecare dată dintr-o formă delicată de ou. Ca și cum toate ouăle noastre de Paști au prins trup. Cu toate tainele lor. După aceea s-ar putea să te plimbi fantezist prin istorie, pe coridorul îngust cu false pagini de manuscrise religioase, atârnând sticlos într-o imaginară cădere, într-o aproape reală desprindere. Ești invitat repetat să te plimbi printre pagini nesuspendate, și o faci minunându-te, dar nu îndrăznești să atingi nimic, nici una din vitrinele care te încântă de sus. Nu atingi nimic. Vezi zeci de motive. Caligrafice. Dacă o mireasmă de tămâie îți va înfiora nara, ești în plin simbolism; te poți întoarce într-una din săli ca într-o grădină cu flori delicate și mirodenii sub formă de cruce ușoară. O ființă diafană le poartă tăcut pentru tine, împrejurul rărunchilor ori pe spinare, de-o vreme, echilibrându-se luminos pe linia orizontului pe care în joc o transformă din timp în timp într-o pârghie subțire, protejându-te de grotesc, de anost, de himeric. Acolo nu vei ajunge. Vei coborî doar în stradă, vei putea spune:  Am văzut expoziția lui Câlția. Sunt câteva săli mari pline cu lumină. Culorile nu cântă, ci povestesc. Despre multe și mărunte, dar mai ales despre Icar. Sunt tonuri  înzestrate cu sens, nuanțe de rară expresivitate și armonii,  o paletă  cromatică parfumată, contururi și tușe  într-atât de narative încât pictorul pare a purta pe firul pensulei  crăpătura prin care fantasticul pătrunde în cotidian, compoziții deschise spre imaginar...și flori, fantastic de multe flori neglijate pe lumea aceasta!

 Autor: Cristiana Vințan

Simona Homorodean- Jay Thorne. Start when the past is over…until the future separate us

Galeria Calina

Timișoara

24 noiembrie 2014- 9 ianuarie 2015

Ea și el. Doi, nu unu. Fiecare captiv in lumea lui, într-o închisoare modernă fără granițe, o închisoare formată doar din distanță și timp. Este cuplul zilelor noastre, un refugiu departe de propria persoană și un ascunziș pentru fricile fiecăruia dintre cei doi.

Iubirea la distanță aduce conștientizarea și nesiguranța unei veșnice așteptări. Cuplul zilelor noastre este format din doi străini care ajung doar să se viziteze între ei din când în când. În momentul în care împlinirea în iubire nu se întamplă, așteptarea nu se finalizează niciodată. Acesta este scenariul trist al poveștii.

Momente banale ale vieții casnice cum ar fi un prânz in doi, curățenia, așteptarea musafirilor, devin fetiș al zilelor noastre,  apogeul unei vieți lipsite de contact fizic. Imposibilitatea atingerii fizice și a contactului cu realitatea celuilalt creeaza senzația de spațiu  virtual inconsistent și dau tragism întregii situații.

Când oamenii devin doar cuvinte/concepte: prin scrisorile pe care și le scriu unii altora, prin parți ale corpului gravate cu litere negre pe un perete alb, pericolul dematerializării este iminent. Durerea celor doi este foarte sugestiv reprezentată de două antebrațe proaspăt tatuate pe care un jurământ este rupt în două, brațe care nu reușesc să se atingă. Această lucrare este urmată de lucrarea dublă în care fiecare dintre ei ține partea sa de frânghie. Aceeași senzație o regăsim și în lucrarea cu unghiile tăiate, ale lui și ale ei, față în față pe un spațiu alb, aproape atingându-se.

Vom  prezenta fiecare lucrare in parte, pentru ca peisajul să fie complet.

Prima lucrare: prânz in doi, la distanță. Fotografia de sus cu o farfurie goală, apoi lângă una plină. Fotografia de sub ea una plină, apoi una goală. Ea nu s-a săturat. El da.  Pe farfuria ei a mai rămas o frunză de salată și  tacâmurile în așteptarea următorului fel. Farfuria de salată care-l așteaptă pe el este aranjată in formă de coroniță de flori din roșii cherry. Pe farfuria lui  nu mai este nimic si pe cea neatinsă care ar fi trebuit să fie a ei se vede un ciorchine de strugure desenat din roșii cherry. Foame și senzația de suprasaturație. Obișnuința și nevoia de a lua masa în doi.

A doua lucrare: MATURA CU FUNDIȚA ROȘIE: Are o poveste aparte. Când era mică, tatăl artistei a luat cadou o mătură mamei ei. Acest cadou era folosit in mod special când veneau musafirii, așa că simbolistica măturii, în cazul de față capătă valențe cu totul neobișnuite, și integrează simbolisticii banalului obiect bucuria așteptării unui veșnic musafir.Transfigurarea și întoarcerea pe dos a crezului generației anterioare.

A treia lucrare: unghiile lui si unghiile ei roșii, ele nu se ating niciodată.

A patra: WELCOME. Un scaun cu prea multe perne, care împreună cu mătura cu fudiță roșie formează o idee și mai buna despre cât de multe perne punem câteodată celor care vin în vizită, încât ajungem să-i incomodăm cu amabilități. Totul încremenește în spațiul domestic și strălucește de o curățenie ostentativă, care devine uneori lipsită de trăire și impersonală.

A cincea: două mâini proaspăt tatuate care aproape se ating.

A șasea lucrare dublă: mâini ținând o frânghie și trăgând fiecare în partea lui. Frânghia este fără capăt si fără început.

A șaptea lucrare: amprentele a doua scrisori rămase pe foaia de dedesubt, romantismul unei lumi de altădată și care pare a fi singurul combustibil ce poate întreține focul acestei iubiri. Se deslușesc cu litere apăsate doar titlurile: Dear Simona, Dear Jay și semnăturile. Restul sunt doar cuvinte care nu aparțin celor care vin să viziteze expoziția.

A opta: pat de spital cu margarete, pe care Simona le-a primit de la Jay când era bolnavă la spital. Margaretele au ajuns la ea printr-un prieten. Ele sunt Jay sub o alta formă, palpabilă.

A noua: un așternut șifonat ca un veșmânt căzut jos și EL /EA din cuvinte negre pe peretele alb.

A zecea: întorși cu spatele la lume cei doi, Together.

Imaginea finală este cu un impact vizual foarte puternic și pare a fi manifestul expoziției: cu spatele întors lumii cei doi iubiți își trăiesc povestea lor de dragoste banală și unică și romantică și profană. Cu certitudini și îndoieli. Cu bucurie și necaz. Aceeași poveste din toate timpurile, cu regulile si personajele zilelor noastre. Simona Homorodean și Jay Thorne.

Autor: Coralia Ramneantu