Galeria Helios
Timișoara
5 martie-15 martie 2015
Închisă, Expoziţia Premiaţilor a lăsat în urma
ei, pe peretele sudic de la HELIOS, şapte covoare în tonuri aurii, ca nişte
roade ale toamnei. Înainte cu 10' de "Angelus"-ul de la amiază,
galeria era o încăpere în umbră. Lucrarea în bronz a Lindei Menczel prindea
conotaţii solare. Surprind în geamul vitrinei siluetele bidimensionale ale
concetăţenilor mei din stradă, alunecând pas cu pas peste privirea mea; tablourile
cele expuse în vitrină rezistă- e un efect straniu pe fondul lucrării lui Leon
Vreme, transformată parcă într-un puzzle suspendat pe albul perete vestic
dinăuntru. Realizez, punând lucrurile cap la cap, când scriu, că aceasta nu e o
întrepătrundere de albastru cu portocaliu (labirintică), în ciuda nuanţelor de
cărămiziu şi pal violet, că muzica ei se formează prin concentrarea pe stil şi
armonie a autorului, că forţa ei constă în problematizare. Spre această cheie
mă duc liniile adâncite,ca de linogravuri, din tablou. Întrezăresc, de
asemenea, rămasă încă în sală, lucrarea distinsă prin "Primus inter
pares" de UAPT, aparţinând artistului Ion Oprescu-"Sub semnu' lu'
Ştefan". E alcătuită de o îmbinare de demnitate şi spargere a graniţelor
temporale, autorul exploatând valenţele ambiguităţii şi înaripând parcă un
clopot cu o armură.
Şi, cam atât... ca titluri. Fiindcă mai
ieri mă plimbam printre exponate oarecum în căutarea titlului pierdut. Am
învăţat din Blaga că stringenţa şi rigoarea aparţin spiritului
ştiinţific, mă retrag pe sub această poartă închisă printre pereţii mai albi de
la HELIOS, mai albi chiar decât coala de hârtie.
Suzana Fântânariu e prezentă prin lucrarea "Faţă
în faţă". Roşul scurs pe lemnul uşii de balcon desfăcute atinge în mine
floarea dreptăţii, consacrată zilelor din decembrie '89.
Dacă nişte contururi în culorile preferate de Vermeer
par, datorită stropilor negri
care le prezidează în partea superioară a pânzei, să se certe,la
Iakabhazi Alexandru, Balcicul lui Constantin Plăviţiu aduce la Timişoara o
împărăţie pe care am putea-o crede decolorată de soarele arzător, dacă nu am
ştii că acest soare e acolo stabil, deci că albul e lipsit de vibraţia unei
răbdări exasperate a căldurii.
Linii, straturi întărite, îngroşate de albul
material, un aer aproape de Fată Morgana, aşezate a cote de manechinul Getei
Medinski şi a scenei de balet de pe pânza lui Andrei Medinski. Primul, aş zice,
e expresia unei interogaţii. Pictat cu o grijă ce trimite spre maniera clasică,
manechinul pune în faţa oglinzii aproape impresioniste, astfel,
academismul.Tabloul pare a formula o întrebare flancată de o naraţiune, fiindcă
e acolo o panglică albastră care, în orice moment, poate să-şi încolăcească
şerpuirea în jurul unei întâmplări. Totul depinde doar de un ton de
albastru. În tabloul alăturat, baletul e spus de fluiditatea liniei de contur,
la fel şi povestea, mai mult decât de compoziţia deschisă. Tuşele de culoare
sunt mari, generoase, însă nuanţate şi ele precum o naraţiune vie.
Roşu şi oliv putred, pătrate înţelepte, blânde,
nepătrăţoase, la baza unui moment din lumea contemporană, ieşită din secolul
vitezei, putând să ţină în ea, să poarte, dragostea pentru alb a Rodicăi
Strungaru. Peste un pod ce ar putea fi şi galben. Formele sunt abstracte, însă
păstoase, pline, aşadar a travers o ştiinţă a culorii vădit stăpânite,
expresive.
Lucrarea lui Kocsik Rudolf, în lemn, ar putea
purta titlul "Găselniţe" ? Concretă, meşteşugită, e foarte
învecinată cu faimoasa paremiologie brâncuşiană.
Lemnul vorbeşte în această expoziţie şi în numele lui
Octavian Maxim, prin două frumoase, pline de o aparte sensibilitate, lucrări.
Gabriel Rusu exprimă un cord, în
...acord.
Aş intitula peisajul Florei Răducan
"Povestea vântului". Acolo unde verdele păleşte poţi imagina un chip-
în jumătatea dreaptă a tabloului, central, autoarea subliniind astfel motivul
drumului ca destin uman. În pânza pe care mi-o intitulez "Fereastră",
pensula se spune pe sine, tuşele de brun foarte variat mergând, prin roşcat, de
la muştar până la cenuşiuri. Acest ochi al sufletului poate deveni, în ansamblul
de culoare, un bust; apropiindu-te de pânză vezi de fapt o căpiţă, ca să te
bucuri apoi de simbolul grâului.
O slăbiciune pentru folclor va face privitorul să
trăiască mai intens bucuria ciclamului, orăşenesc precum o garoafă ori o
hortensie, în tabloul lui Costin Brăteanu.
Cel de-al doilea tablou al său e format printr-o
subtilă tehnică a colajului, imperceptibilă fiindcă apa acuarelei şterge
marginile, mai dure, asemenea puterii lacrimii. Imaginaţia e liberă să găsească
în pata de culoare orice formă, în partea superioară a pânzei, dar dedesubt
poţi totuşi desluşi, deasupra unei cascade, trepte, trepte, într-o frumoasă
asociere. Violetul întristător, ori mântuitor, trimite spre o simfonie a
violetului.
Daniel Teodorescu imprimă, în cartonul moale, aripi
de înger, într-o siglă, sporind efectul albului, bine constituit. Braţe şi
aripi, strigând parcă după un cap, sugerat printr-o calotă de-un albastru
clasic. Hârtia se vrea patinată de timp,
iar fiinţa umană, sugerată ca fiind aşezată, îşi veghează îngerul.
Cauţi, cauţi pe recele perete un titlu în negru, te
bucuri când îl găseşti înscris în tablou. "Rege şi regină", ne spune
Andreea Apostu, reuşind să dea prin tehnica
întrebuinţată, un iz preistoric perechii înfăţişate sub un cer
tandru şi viu, închis în două volute nobile. Cap, mână şi coroană, alcătuiesc o
treime ce invită la meditaţie.
Miracolul unei nopţi e străbătut de o
caligrafie a semnului-sens pe catifeaua mărită enorm a unei petale parcă de
violete de Parma ce inundă lucrarea lui Ciprian Radovan.
O manieră proprie ne întâmpină paşii opriţi în faţa
operei lui Bogdan Raţă. Schiţele în creion, pe alocuri suprapuse, aduc în
mintea cititorului purificat de nerăbdare, o scenă din romanul Maitreyi, în
timp ce, printre coordonate, A. Lucaciu, ne vorbeşte din nou despre vechea
durere a omului, într-o schiţă ce a devenit tablou.
Deşi e formă ce ocupă în văzduh un spaţiu, pe
suportul negru asemănător unei pietre de râu, cu striaţii mărunte, bronzul
Lindei Menczel aminteşte, printr-o minune parcă, arta desenului, la ediţia a
3-a a SALONULUI PREMIAŢILOR UAPT; Galeria Helios, Timişoara, (5
martie-15 martie 2015) întrunit "cu dorinţa reflectării evoluţiei şi
imaginii generale a artei vizuale în România", cum ne indică pagina de
ghid.
Autor: Cristiana Vințan
