A căuta în ceea ce (NU) vedem, dar trăim și simțim

Galeria Calpe
Timișoara
4 noiembrie 2014

Expoziția Victoriei și a lui Marian Zidaru, Plopi, vernisată în 4 noiembrie 2014 la galeria Calpe, pune accentul pe o ascensiune transcendentală, atât din punct de vedere ideologic, cât și religios.

Lucrările expuse la Timișoara reprezintă un fragment din expoziția ÎNGERI, TRONURI, VOIEVOZI, prezentată la Centrul Cultural Palatele Brâncovenești, prin intermediul cărora putem urmări un demers artistic bine închegat, dar care devine contradictoriu în raport cu biografia comună a celor doi artiști. Soții Zidaru au un discurs clar, construit prin utilizarea unor tehnici variate, folosind deopotrivă grafică, sculptură, instalație, fotografie. Victoria și Marian Zidaru construiesc împreună și vin cu aceste lucrări care trimit spre accesul la memorie și tradiție în măsura în care cei doi nu pun accentul pe individualitate, ci pe comunitate.

Din cele observate în timpul vernisajului, lucrarea cu cel mai mare impact asupra publicului din expoziție este cea intitulată sugestiv Regele plângător. Sculptura în lemn era realizată astfel încât dintr-un orificiu picurau într-o găleată lacrimile ultimului rege al României în momentul în care casa regală a fost expatriată.

O altă latură a expoziției, în afara celei ideologie, este cea care face apel la metafizică, la existența îngerilor și a călugărilor misionari. O anume activitate de misionariat asumat poate fi dedusă din seria de lucrări Orizont, care se constituie ca fotografii ale unei borne (kilometrice), ca marcaj al multiplelor orizonturi pe care le-au văzut cei doi artiști ca simbol al unor peregrinări (meta)fizice.     

  

Fascinația devenirii unui obiect util e un traseu care poate fi urmărit la fel ca și cel bazat pe verticalitate sub forma unui parcurs ascensional, care include transcendentalul prin Plopi, dar și prin repetarea, asemeni unei mantre sau a unei rugăciuni, a cuvintelor cu trimitere clară, cum e de exemplu „– pământ – pământ – pământ –”. Căutarea perpetuă e prezentă sub forma clar prezentată în scurt-metrajul de pe simeză, în care orbul aude, da’ nu vede, știind însă că „nu tot ce cade din cer este Înger” (prezenți în casete-martor printr-un serafim și un heruvim), dar și metaforic prin utilizarea unor tuburi care transportă aer în instalațiile Lupa Capitolină sau Pompa de clorofilă. Instalațiile surprind existența prin ceea ce nu putem percepe cu ochiul liber, dar care neîndoielnic se întâmplă întocmai. O altă dimensiune a căutărilor se bazează pe acces la memorie prin instalația Mormântul cavalerului care ne reamintește că România – reprezentată ca loc în intenția de imortalizare în spiritual ready-made-ului – are o istorie și implicit, eroi.

Ziua următoare am asistat la vernisajul unui iconostas, a unui pantocrator și pandantiv. Întregul scenariu al bisericii din Dumbrăvița este unul ingenios, dar și îndrăzneț, totodată. Părintele Vasile, preotul parohiei în discuție, a colaborat cu cei doi artiști pentru a realiza aceste componente în spiritul bisericii primare în care ceea ce conta era doar conexiunea care se înfăptuiește între credincios și divinitate. Este surprinzător faptul că în ciuda controversei iscate în urma hiper-ortodoxismului – de natură sectară sub forma a ceea ce însemna flower power-ul adevărat – practicat de cei doi artiști sub forma Noului Ierusalim, poate fi văzut acest proiect. Rezultatele finale ale acestuia pot fi dezbătute doar ținând cont de natura subiectivă a religiozității fiecăruia. Modul în care cei doi artiști abordează ortodoxia,  necanonic, dar estetic corect, vine în conflict prin atitudinea exprimată, prin ceea ce am numit anterior hiper-ortodoxism de natură sectară, care devine riscant să fie asociată cu o biserică ortodoxă.    

  

Expoziția de la Calpe Gallery și ceea ce am putut vedea la Dumbravița mi-a reamintit faptul că simplitatea autentică exprimată prin artă cu acest tip de atitudine, deci mesajul a fost, este și va fi întotdeauna de natură să miște ceva în privitor dacă acesta are capacitatea de a deduce și simți latura spirituală a unui neam și a unui om ca individ subiectiv în același timp.

Autor: Nicoleta Papp

O desfăşurare magică a picturii româneşti interbelice…

Expoziția Muzeului de Artă "Gheorghe Anghel"

Drobeta Turnu Severin

Clădirea care adăposteşte Muzeul de Artă din Drobeta Turnu Severin este un veritabil monument de arhitectură. Stilistic se înscrie în unitatea arhitecturală a oraşului, dominată de eclectismul barocizant, occidental. Ceea ce o impune în faţa altor construcţii este impozanţa volumetrică bine pusă în evidenţă de peisagistica parcului său, iar rafinamentul şi somptuozitatea interioarelor sunt valenţele ce îi oferă alura unui palat.

Este aici minunat reprezentat fenomenul plastic al sec. XX. Simezele muzeului etalează numeroase  capodopere semnate de mari nume precum Petraşcu, Pallady, Tonitza, Iser, Ressu. Pentru ca paleta să fie nu numai diversificată, ci şi întregită, li se alătură, într-o polemică cromatică, portrete, compoziţii, naturi moarte sau peisaje din creaţia altor personalităţi ale artei româneşti - Băeşu, Steriadi, Mutzner. Nu lipsesc exponenţi ai artei postbelice cum ar fi Corneliu Baba. Patru lucrări semnate de pictorul mehedinţean Dumitru Ghiaţă sporesc forţa expoziţiei actuale. Prin prezenţa volumetrică a sculpturilor în marmură, piatră, lemn sau bronz, semnate Alexandru Severin, se desăvârşeşte colecţia expusă a muzeului severinean.

Camil Ressu, Două țărănci

De fapt, expoziţia se sprijină pe un schelet alcătuit din mai multe lucrări aparţinând lui Camil Ressu, Iosif Iser şi Dumitru Ghiaţă. Tablourile sunt expuse în ceea ce a fost pe vremuri sala Pallady de la etaj şi în sala geamănă de la parter. Sus, chiar sub luminator, se află sculptura lui Severin denumită «Profil de fată», care dă viaţă ca o inimă întregii expoziţii, având grupate ca un şirag de petale în jurul său, tablourile.

Prima decadă a secolului 20 este reprezentată de Camil Ressu, cu spiritul său realist anti-sămănătorist. «Două ţărănci» demonstrează atât capacităţile sale portretistice, cât şi pe cele compoziţionale. Deşi mediul este rural, atmosfera nu e idilică. Ţăranul apare în relaţie cu câmpul, într-un spirit vesel, iar reprezentarea nu este dramatică.

Iosif Iser, Arlechin

În continuarea prezentării apar picturile lui Iosif Iser, cel care a adus în plastica românească plusul de lumină aparţinând pleiadei marilor colorişti. «Familia de tătari» descoperă lumea Dobrogei, colorată de etniile ei orientale. Tabloul, segment al vieţii tătărăşti din regiune, are personaje privite ca singulare, fără trăiri comune. Nimic nu le leagă, nici spaţiul, nici timpul. Ele par îngheţate într-o secundă suspendată în tăcere. Sentimentele nu unesc nici ele. Dacă nu lipsesc cu desăvârşire, ele sunt uitarea şi visul. «Arlechinul», la rândul său, abordează teme majore ale plasticii universale, subliniind, compoziţional şi cromatic, întreaga dramă umană, dusă până la extrem – înţelepciunea de a spune lucruri grave cu o mină de comic.

Din cele 82 de lucrări ale lui Dumitru Ghiaţă aflate în posesia muzeului au fost alese pentru această expoziţie doar câteva, dintre care florile, o pădure de fagi, o compoziţie figurativă şi «La capăt de ogor». Peisajele au o remarcabilă forţă a evocării locurilor pe care artistul le-a iubit şi pictat – lumea gorjeană sau  mehedinţeană. Echilibrat şi sobru, el nu se lasă sedus de pitorescul uşor sau decorativismul de convenienţă. În peisajele rurale, pictorul sondează stări de spirit colective, ce definesc locul în care îşi plasează imaginea. Crăiţele şi florile sale violet sunt şi ele pictate cu o emoţie reţinută, ce le păstrează prospeţimea. Ele nu sunt exuberante, melancolice sau telurice. Nu au parfum îmbătător, dar sunt suave şi încărcate de poezie. În buchete simple, florile lui Ghiaţă surprind prin irizări de culoare, date de limpezimea luminii care cade asupra lor. Verdele său este de smarald, iar violetul puternic – armonizat îndrăzneţ cu roşul de rubin. Toamnele sunt şi ele invadate de brunuri coapte, ca smalţul ceramicii româneşti. Cu o astfel de putere de seducţie a culorii, Dumitru Ghiaţă a realizat miracolul artei sale, statornicindu-i un loc important în plastica românească.

Samuel Mutzner, Portret

Această serie centrală, aşezată ca un nucleu în jurul sculpturii lui Alexandru Severin, este înconjurată la rândul său de picturi cum ar fi «Les arts», a lui Theodor Pallady sau «Femeia în parc», de Jean Al. Steriadi. Prima lucrare constituie o imagine specifică a traiului bucureştean interbelic, ce surprinde femeia în atitudini şi preocupări cotidiene, înconjurată de ambianţa intimă a casei, cu cărţi şi reviste. Tabloul lui Steriadi este desprins din orientările realiste, şi foloseşte culoarea în contururi ferme, cu volume sculpturale. Picturalitatea sa este realizată aici doar prin câteva efecte solare, obţinute prin tuşe spontane, ce surprind parcă o adiere.

S-ar putea vorbi apoi despre «Portretul de femeie» cu evantai al lui Samuel Mutzner, care pune în lumină o atitudine atentă şi generoasă în faţa cercetării expresiei, capabile să reliefeze esenţa caracteristică a unui aspect intim, sentimentul; fără a-l transforma în euforii, fără a pierde esenţa prin exagerare, prin exuberanţă. Deşi senzuală, această artă surprinde ceea ce de regulă nu s-a reuşit până la impresionişti: impalpabilul, emoţia, trăirea clipei. Fastuos prin ţinută şi accesorii, personajul este totuşi o singură emoţie, aceea a aşteptării trăite de oricare femeie. Lumea interioară, radiantă şi în preajmă, dă sentimentul că ea speră în împlinirea aşteptării. De aceea, frumuseţea este sporită. În ceea ce priveşte «Orientala» lui Nicolae Tonitza, ea redă, în culori surdinizate, o atmosferă lirică, dar imobilă, specifică lumii Orientului, tânăra părând copleşită, chiar topită în toată căldura acelui ţinut exotic. Lumina, rafinat reflectată, redată cu ajutorul acestor culori, creează un ecleraj aparte, ce pune în evidenţă trăsăturile particulare ale personajului, dar şi limbajul plastic folosit de pictor. Forţa sa stă în acel element care ritmează acţiunea, artistul stăpânind, ca nimeni altul, puterea de a domina în acest fel spaţiul.

Nicolae Tonitza, Orientală

Corneliu Baba închide cronologic şiragul de nestemate picturale printr-un “Portret de tânăr”, unde sunt puse în evidenţă, ca în toate lucrările sale, incredibilele lui resurse de portretist, capabil să exprime cu adâncime psihologică fizionomia morală a personajelor. Tehnica vădeşte efecte de clarobscur şi contraste dramatice. Formele sale sunt şi aici ferm definite, aproape sculptural, printr-un desen concis şi o cromatică robustă.

Corneliu Baba, Portret

Luminatoarele cu vitralii de la etajul superior al clădirii, unde se află a doua sală de expunere a micii dar bogatei colecţii, îi aduc un plus de poezie şi mister, astfel încât nimic să nu lipsească acestui spaţiu vrăjit, pentru întâlnirea spiritelor înalte ale marilor plasticienii români, prezenţi în expoziţia din această perioadă a Muzeului de artă din Drobeta Turnu Severin.

Autor: Ioana Tătaru