Configurații interne prezente în natură

Jecza Gallery

Timișoara

24 ianuarie 2015

Expoziția Fulg de nea prezentată la Jecza Gallery la începutul lui 2015 de Constantin Flondor reia o serie de cercetări mai vechi ale artistului, în memoria lui Ștefan Bertalan.

Argumentul adus de artist este unul filosofico-poetic ales din opera cea mai complexă a lui Mihai Eminescu, Fragmentarium, pentru a ilustra concepțiile demonstrate în imagini: „Crucea bizantină e ca un fulg de zăpadă; mic reprezentant al universului”. Legăturile artistului cu poezia sunt unele vechi, astfel că amintindu-ne doar retrospectiva de acum câțiva ani, putem identifica prezența versurilor inserate în tablouri ca argumente sau direcții de urmărit în cercetările întreprinse de acesta.

Descompunerea fulgului de zăpadă pe structura crucii bizantine persistă într-o mare parte dintre lucrări. Reprezentările aproape matematice ale fulgului de nea survin în urma unor operații de descompunere fractalică a unor structuri din natură, concepție pe care o putem regăsi în cadrul cercetărilor întreprinse de grupul Prolog asupra florii de măr și dezvoltate ulterior pe baza unei arte legate de domeniul științelor exacte. Descompunerea matematică a fulgului face ca imaginea structurii sale interne să aibă o configurație fractalică, zonă pe care Constantin Flondor o abordează începând cu legăturile sale cu Ștefan Bertalan (căruia îi dedică expoziția, în amintire) și Roman Cotoșman, cu care înființează grupul 111, devenit mai apoi Sigma, după plecarea lui Roman Cotoșman și cooptarea unor alți artiști. Utilizarea făinii în realizarea unor lucrări provine, de asemenea, din acea perioadă, cu deosebirea că nu se miza atunci pe o redare atât de minimalistă a naturii. Prin cernere, „fulgii” de făină creează pe suprafața dată cu liant universuri noi dând naștere unei analogii implicite între căderea pe pământ a zăpezii sau a făinii cernute pe pânză.

Accentul expoziției merge în zona minimalismului, cu toate că pentru redarea fulgului de nea ca structură naturală posibil de redat prin diverse tehnici, artistul utilizează pictură, fotografie, însemnări și obiect. Cu toate că expoziția redă o atmosferă unitară, iernatică și melancolică, lucrările nu „cern” atât de multe ca seria celor mai subiective, cum e cea cu Cernăuți-ul, expusă în cadrul retrospectivei ‘70. Seriozitatea cu care era tratată natura atunci implica o zonă de sensibilitate și seriozitate crescută, pe când aici structurile fulgului care pot fi mult mai bogate decât aceea similară crucii bizantine nu au fost abordate.

Experimentul întreprins în realizarea fotografiilor reprezintă o preocupare pe care fiecare copil o are, aceea de a prinde fulgul de nea și a-l face să supraviețuiască pentru un timp cât mai îndelungat. Constantin Flondor împreună cu soția sa țineau întotdeauna în frigider un carton negru astfel că atunci când începea să ningă fugeau afară cu cartonul pentru a prinde fulgul de nea și a-l imortaliza în fotografie. Același tip de reprezentări apar și în cazul membranelor de săpun imortalizate pe un film S8 mm în perioada 1972-1978. Introducerea acestora – mai mult decât ca abordare tehnică și ca imagini văzute doar dintr-un punct de vedere estetic fără pretenția altor conexiuni – în cadrul expoziției operează ca o dislocare în cadrul discursul întreprins și asumat în toate celelalte lucrări.

Expoziția este una iernatică, cu o atmosferă caldă care rămâne ca un punct de reper în creația lui Constantin Flondor pentru conexiunile prezente cu lucrările sale mai vechi. Continuarea cercetărilor în direcția minimalistă modernă și postmodernă întreprinde o aducere în prezent a unor structuri și tehnici mai vechi pentru redarea unor stări meditative, poetice și melancolice. 

Autor: Nicoleta Papp

A căuta în ceea ce (NU) vedem, dar trăim și simțim

Galeria Calpe
Timișoara
4 noiembrie 2014

Expoziția Victoriei și a lui Marian Zidaru, Plopi, vernisată în 4 noiembrie 2014 la galeria Calpe, pune accentul pe o ascensiune transcendentală, atât din punct de vedere ideologic, cât și religios.

Lucrările expuse la Timișoara reprezintă un fragment din expoziția ÎNGERI, TRONURI, VOIEVOZI, prezentată la Centrul Cultural Palatele Brâncovenești, prin intermediul cărora putem urmări un demers artistic bine închegat, dar care devine contradictoriu în raport cu biografia comună a celor doi artiști. Soții Zidaru au un discurs clar, construit prin utilizarea unor tehnici variate, folosind deopotrivă grafică, sculptură, instalație, fotografie. Victoria și Marian Zidaru construiesc împreună și vin cu aceste lucrări care trimit spre accesul la memorie și tradiție în măsura în care cei doi nu pun accentul pe individualitate, ci pe comunitate.

Din cele observate în timpul vernisajului, lucrarea cu cel mai mare impact asupra publicului din expoziție este cea intitulată sugestiv Regele plângător. Sculptura în lemn era realizată astfel încât dintr-un orificiu picurau într-o găleată lacrimile ultimului rege al României în momentul în care casa regală a fost expatriată.

O altă latură a expoziției, în afara celei ideologie, este cea care face apel la metafizică, la existența îngerilor și a călugărilor misionari. O anume activitate de misionariat asumat poate fi dedusă din seria de lucrări Orizont, care se constituie ca fotografii ale unei borne (kilometrice), ca marcaj al multiplelor orizonturi pe care le-au văzut cei doi artiști ca simbol al unor peregrinări (meta)fizice.     

  

Fascinația devenirii unui obiect util e un traseu care poate fi urmărit la fel ca și cel bazat pe verticalitate sub forma unui parcurs ascensional, care include transcendentalul prin Plopi, dar și prin repetarea, asemeni unei mantre sau a unei rugăciuni, a cuvintelor cu trimitere clară, cum e de exemplu „– pământ – pământ – pământ –”. Căutarea perpetuă e prezentă sub forma clar prezentată în scurt-metrajul de pe simeză, în care orbul aude, da’ nu vede, știind însă că „nu tot ce cade din cer este Înger” (prezenți în casete-martor printr-un serafim și un heruvim), dar și metaforic prin utilizarea unor tuburi care transportă aer în instalațiile Lupa Capitolină sau Pompa de clorofilă. Instalațiile surprind existența prin ceea ce nu putem percepe cu ochiul liber, dar care neîndoielnic se întâmplă întocmai. O altă dimensiune a căutărilor se bazează pe acces la memorie prin instalația Mormântul cavalerului care ne reamintește că România – reprezentată ca loc în intenția de imortalizare în spiritual ready-made-ului – are o istorie și implicit, eroi.

Ziua următoare am asistat la vernisajul unui iconostas, a unui pantocrator și pandantiv. Întregul scenariu al bisericii din Dumbrăvița este unul ingenios, dar și îndrăzneț, totodată. Părintele Vasile, preotul parohiei în discuție, a colaborat cu cei doi artiști pentru a realiza aceste componente în spiritul bisericii primare în care ceea ce conta era doar conexiunea care se înfăptuiește între credincios și divinitate. Este surprinzător faptul că în ciuda controversei iscate în urma hiper-ortodoxismului – de natură sectară sub forma a ceea ce însemna flower power-ul adevărat – practicat de cei doi artiști sub forma Noului Ierusalim, poate fi văzut acest proiect. Rezultatele finale ale acestuia pot fi dezbătute doar ținând cont de natura subiectivă a religiozității fiecăruia. Modul în care cei doi artiști abordează ortodoxia,  necanonic, dar estetic corect, vine în conflict prin atitudinea exprimată, prin ceea ce am numit anterior hiper-ortodoxism de natură sectară, care devine riscant să fie asociată cu o biserică ortodoxă.    

  

Expoziția de la Calpe Gallery și ceea ce am putut vedea la Dumbravița mi-a reamintit faptul că simplitatea autentică exprimată prin artă cu acest tip de atitudine, deci mesajul a fost, este și va fi întotdeauna de natură să miște ceva în privitor dacă acesta are capacitatea de a deduce și simți latura spirituală a unui neam și a unui om ca individ subiectiv în același timp.

Autor: Nicoleta Papp

Efemeritatea materiei

Galeria Calina

Timișoara

5 mai 2014 – 10 iunie 2014

Expoziția artistei Simona Nuțiu Gradoux – Topographies secrétes –, a putut fi văzută în  perioada 5 mai – 10 iunie 2014 la galeria Calina din Timișoara. Simona Nuțiu continuă pe linia experimentelor, utilizând pictura de șevalet, tehnica colajului și arta obiectuală ca tehnici care conlucrează în direcția aceluiași demers artistic.

Tema corpului și a condiției umane este una care obsedează numeroși artiști, dar cu toate acestea, fiind o temă întotdeauna de actualitate, nu ajunge să pară uzitată sau să fie privită cu lipsă de interes. Această problematică se regăsește în preocupările artistei de mulți ani dacă privim retrospectiv, dar de fiecare dată abordarea este diferită. După cum ne putem aminti, condiția umană reprezintă o temă predilectă în creația Simonei Nuțiu, însă în această expoziție vedem, totodată, o întoarcere a sa către pictură, către o artă bidimensională care să exprime împreună cu obiectele instalație precaritatea omului în totalitatea sa. Nu doar lucrarea de ansamblu formată din „schelete” colorate suspendate de tavan poate fi considerată o instalație, ci expoziția în ansamblul său.

Inițial, intrând în galerie, expoziția în sine mi-a displăcut, iar sentimentul a rămas chiar și după observarea lucrărilor de pe prima simeză. Modul în care lumina era pusă să evidențieze doar anumite părți ale lucrărilor pe pânză îmi părea nepotrivit. Ulterior, după privirea fiecărei lucrări și organizarea lor mentală sub forma unui concept unitar mi-am dat seama că particip ca privitor la o expoziție surprinzătoare, cu o tematică gravă în ciuda culorilor stridente utilizate. Suntem în această expoziție, ca privitori, cu toții martori la un proces în care suntem implicați fără să vrem. Fiecare lucrare reprezintă o topografie, adică un topos identificabil în corp, ca metaforă a sinelui, ceea ce face ca acestea să fie Topographies secrétes.  

Mesajul transmis este unul puternic, deoarece artista ne trimite spre imuabilitatea omului în totalitatea sa. Vedem pe de o parte efemeritatea și precaritatea trupului uman, dar și eroziunea interiorului, prin urmare a organelor și a sufletului în contemporaneitate prin prezentarea omului ca mecanism în care fiecare piesă suferă de eroziune și degradare prin uzare și îmbătrânire. Fragmente ale scheletului uman sunt ceea ce rămâne suspendat de tavan împreună cu umbrele aferente fiecăruia, iar alături fragmente de dantură degradată, după ce venele și arterele încetează să funcționeze. Vedem cum fiecare corp, organ sau schelet se află într-o stare diferită de degradare, la final rămânând doar fragmente de dantură sau proteză prinse pe un perete ca un fragment-martor al corpului pierdut, ceea ce ne trimite cu gândul la faptul că, de fapt, după moarte nu mai rămâne nimic.

Acest dialog între corp și umbra sa este bazat pe dezvăluirea unor toposuri ascunse privirii, astfel încât artistul și privitorii să participe la un proces de purificare prin conștientizarea faptului că putem auzi „strigătul materiei”. 

Autor: Nicoleta Papp

Preludii. Vlad Corban, Bela Szakacs, Ștefan Bartha

Galeria Pygmalion
Timișoara
17 aprilie 2014 – 1 mai 2014

Titlul expoziției, Preludii, a artiștilor Vlad Corban, Bela Szakacs și Ștefan Bartha prezentă la galeria Pygmalion în perioada 17 aprilie – 1 mai ne dă chiar cheia înțelegerii demersului acestor trei artiști.

Pentru fiecare, parcurgerea săptămânii mari reprezintă un preludiu la creștinism.  Odată cu răstignirea lui Iisus Hristos asistăm la constituirea bisericii creștine, deoarece până atunci chiar dacă se oficiau slujbe religioase, preoții nu aveau acces în altar în modul în care se întâmplă astăzi. Odată cu crăparea catapetesmei în două, cerul s-a deschis și preoții au putut oficia sfânta liturghie din altar, spațiul simbolic al cerului pe pământ.

Lucrările celor trei artiști se armonizează atât prin tematică, cât și prin abordarea acesteia cu spațiul restrâns al galeriei și cu săptămâna mare. Personajele lui Bela Szakacs au o atitudine hieratică, provenite din lumea vechi-testamentară, cele ale lui Vlad Corban par a fi figuri care au transgresat multiple teritorii și timpi, iar sculpturile lui Ștefan Bartha construiesc un aliaj de materiale distincte bazate pe o simbolistică a roții. Materialele utilizate de cei trei artiști ne trimit spre o artă posibil de a fi fost realizată acum mult timp, sculpturile celor doi chiar în antichitate, iar lucrările de pe simeze într-un ev mediu prerenascentist. Lucrările lui Vlad Corban sunt lipsite de culoare, fiind construite printr-o minuție extraordinară, utilizând doar desenul. La sculptorul Bela Szakacs putem remarca modul precis în care modelează lutul pentru realizarea temelor, iar Ștefan Bartha metalul, piatra și lemnul utilizate într-o asociere prielnică pentru funcția simbolică a lucrărilor.

Cei trei artiști „s-au găsit” unul pe altul în organizarea acestei expoziții, cum se zice, pentru că atât din punct de vedere al tematicii, cât și al tehnicii sau al cromaticii, lucrările lor comunică una cu alta în spațiul galeriei. Asocierea lor în același spațiu a fost un eveniment de bun augur prin intermediul căruia cei trei au avut posibilitatea să-și lase lucrările să comunice și să se completeze reciproc în perioada sărbătorilor pascale. 

Autor: Nicoleta Papp

Liliana Mercioiu Popa. Geometrie variabilă

Galeria Jecza

Timișoara

21 februarie 2014 - 5 aprilie 2014

Geometrie variabilă ne întâmpină în perioada 21 februarie - 5 aprilie 2014,  în spațiul expozițional de la Galeria Jecza, cu lucrările artistei timișorene Liliana Mercioiu Popa.

Expoziția cuprinde serii de lucrări grupate astfel încât fiecare perete al sălii ne trimite spre o altă etapă în evoluția corpurilor, pe care le putem observa în stare solidă în două zone ale sălii. Lucrările sunt organizate în serii și în funcție de tehnica folosită: Spații variabile, Structuri alerte, Vibrație luminoasă, Raporturi de forțe, O lume din procese, Vibrație joasă, Simultaneitate, Vibrație înaltă, Sistem dinamic și Spații variabile.

Interacțiunea dintre oameni devine interacțiunea dintre obiecte, care se angrenează, și acestea, ca figuri ale alterității în procesul comunicării. Se raționalizează prin materialitate, astfel încât materia participă la demersul artei de a se exprima. În locul trupurilor se contorsionează corpuri geometrice clasice și, prin urmare, forme ale dinamismului prin dialogul dintre materiale.

Dialogul ia amploare odată cu evoluția lucrărilor și a tehnicii utilizate. Corpurile geometrice se formează din îmbinarea unor simple linii, care, în prima serie de lucrări, respectiv grupajul de desene Structuri  alerte, sunt prezentate paralele, ca simple ustensile cu care urmează apoi a se opera construcția  propriu-zisă, prin transformarea lor în muchii și mai apoi în corpuri de sine stătătoare. Unghiurile rămân drepte la aceste prime corpuri, care se revendică din corpuri geometrice clasice ca stare inițială, care însă nu apare, dar nu în modul cu care ne-am obișnuit, ci participă la o mișcare care le transformă în corpuri deschise, de sine stătătoare, în mai multe dimensiuni. Geometria trece din bidimensional în tridimensional și devine astfel variabilă, după cum ne indică și titlul expoziției. Arta este in-formare, muchiile corpurilor nu rămân imobile, ci participă într-o stare anterioară expunerii, prin mobilitate, la un joc de roluri prin Raporturi de forțe constituite dintr-un ansamblu de obiecte din lemn. Astfel, lucrările materiale par simple instantanee în acest proces de modificare continuă a corpurilor prin rotirea muchiilor într-o continuitate din colțul unor unghiuri drepte, formând laturi goale în interior, uneori fără o muchie, dar susținute în dinamica suprafețelor existente cu cele deduse.

În cea de-a doua zonă a galeriei, avem de-a face cu un Sistem dinamic format din patru corpuri constituite pornind din centrii de susținere ai unui con, care însă nu se finalizează și apare într-o dinamică prin modificare unghiurilor oblice aparținând celor patru mediatoare ale celor patru corpuri perpendiculare pe axa mediană, pe sol și pe spațiul dinspre tavan, prin care se modifică continuu înălțimea și volumul corpului.  Cele patru corpuri sunt plasate astfel încât spațiul gol dintre ele, care permite trecerea oamenilor, să formeze încă un corp imaginar,  într-un joc al spațiului.

În altă serie de lucrări este utilizată tehnica colajului în continuarea acelorași motive, dar aici intervine și linia curbă care vine să contrasteze demersul anterior prin Spații, de asemenea, variabile. Această serie de lucrări dinamizează și prin tehnicile folosite, lucrările fiind fie desen, fie acrilic sau colaj pe carton.

Asistăm la un dialog al materiei, în prima fază, cu un eu interior, de această dată dinamic, la care artistă participă prin demersul său și îl transformă în instantanee ale unor replici și stări. Se problematizează forma, materia și pictura prin crearea unor tensiuni în cadrul cărora dinamica unor linii creează obiecte care se individualizează. Aceste Geometrii variabile constituie o expoziție la care publicul merită să participe ca martor al acestui demers și participant la dialog.

Autor: Nicoleta Papp

Dosar Ion Grigorescu-Fotografia în circuitul sangvin

City Business Centre

Timişoara

21 noiembrie 2013-13 decembrie 2013

Ion Grigorescu-Fotografia în circuitul sangvin (Autor: Adriana Aron)

Expoziţia artistului Ion Grigorescu, "Fotografia în circuitul sangvin", găzduită de City Business Center sub îngrijirea Andreiana Mihail Gallery şi a gazdei expoziţiei, a cuprins o largă şi variată selecţie din punct de vedere al tematicii abordate, de la peisaje, la portrete, la imagini din viaţa cotidiana și până la nuduri,  cât şi a perioadei începând din anii ‘70 şi până în 1995. Deasemenea, a constituit un moment prielnic pentru scoaterea la lumină a unor lucrări care au fost ţinute departe de ochii publicului.

Între titlul expoziţiei şi fotografiile expuse există o coeziune ce de fapt evidenţiază măiestria artistului, care, prin diversele tehnici aplicate în developarea negativului şi suprapunerea tehnicilor deprinse din pictură sau desen, reuşeşte să redea mai mult decât o imagine. "Când am început să folosesc fotografia mă gândeam la ea ca la o pictură. Zona de lucrări din care să se vadă cât amestec fotografia cu celelalte genuri ale artei."

De la gândul care se naşte pentru abordarea unei teme, la surprinderea momentului şi până la developarea negativului, în care artistul se scufundă, timpul şi lichidul devin elemente vitale precum sângele pentru viaţă. Echilibrul elementelor componente ale sângelui, între structura şi funcţionalitatea lor este la fel de fragilă precum bucata de hârtie pe care este redat instantaneul, subliniind astfel importanţa dimensiunii ca mărime şi număr a realizării fotografiei şi impactul asupra mesajului transmis.

Fiecare celulă, pentru a supraviețui, este nevoită să recurgă la o serie de schimburi de substanțe cu mediul în care se află. Aşa şi artistul, prin intermediul exponatelor , ne invită să interacţionăm cu mediul atât de apropiat trecutului nostru, cât şi să înțelegem modului de transformare prin parcurgerea pas cu pas a etapelor necesare, ce ne duc la conştientizarea importanţei libertăţii de exprimare a mediului artistic.

Fotografiile poartă cu sine amprenta celor mai ascunse gânduri, cât şi izbirea de realitatea crudă a celor mai vizibile momente pe care le credeam şterse din memoria "celulelor", ironia destinului si lansarea unei invitaţii la decriptarea mesajului că prin artă și în artă, sub orice formă de exprimare a sa, nimic nu e întâmplător iar, fotografia nu este doar un "clişeu".

Ion Grigorescu-Fotografia în circuitul sangvin (Autor: Nicoleta Papp)

Expoziția Fotografia în circuitul sangvin, a artistului Ion Grigorescu, a realizat tranziția dintre City Business Centre, corpul C, Timișoara și liniile de cale ferată, aflate chiar în spatele ferestrelor mari de sticlă, în perioada 21 noiembrie-16 decembrie 2013.

Ion Grigorescu și-a panotat expoziția în așa fel încât fiecare perete să surprindă o zonă de interes din creația sa, astfel încât se pot urmări anumite tematici cheie, după cum ne sunt sugerate prin indicații inițiale, prin intitularea sugestivă a panourilor/pereților, precum: „Peretele zis «Chei»”, „Peretele zis «Artă»”, „Peretele zis «porc» anagrama «corp»” și „Peretele zis body (spre deosebire de «corp»-peisaj cu arhitectură, aici e chiar corpul)”,  urmate de explicații adiacente lucrărilor. Acest tip de panotare, cuprinzând titluri reprezentative ale fiecărei porțiuni din expoziție și indicații ale artistului referitoare la punctele de interes din fiecare lucrare, ajută privitorul să își contureze cu mai mare ușurință modul în care artistul se raportează la real și, în aceeași măsură, la sine.

Artistul ne sugerează de la început miza expoziției, precizând că „în general, aș vrea să arăt că am plecat de la pictură și nu m-am îndepărtat, m-am gândit prin prisma ei la fotografie”. Regăsim fotograme – cum e cea reprezentând „Bucureștiul la 1963” – și fotografii pe care se intervine cu pictură, desen sau developate cu buretele, care sunt inspirate sau conțin fragmente din acțiuni desfășurate în perioade diferite din creația artistului. Apelează, de asemenea, la anamorfism pentru a constitui o imagine distorsionată prin intermediul căreia obiectivul cuprinde o zonă inaccesibilă în mod similar vederii.

După cum ne sugerează și titlul expoziției, apetența pentru poziționarea corpului uman în centrul acțiunilor o regăsim și aici, pe fiecare perete, fiind însă abordat un concept diferit. Deconstrucția și construcția funcționează paradoxal în cadrul expoziției ca ansamblu, astfel încât regăsim nașterea corpului uman și moartea în lucrarea Tăierea în curtea de lângă biserica Ungureni. O astfel de situație se poate distinge și în cazul mediului urban, pe care îl regăsim în mai multe ipostaze contrastante.

În lucrările prezente pe  „Peretele zis «porc» anagrama «corp»”, artistul atrage atenția asupra anagramei porc-corp, pe baza căreia construiește o simetrie între aceste „corpuri”. Ultima fotografiei reproduce momentul de la tăierea porcului în curtea de lângă biserica Ungureni, în care organele par înconjurate de un zid asemeni unei cetăți, constituind o incintă separată de o lumea exterioară, ceea ce regăsim și în cazul corpului uman, prin analogie.

Încercând să se sustragă direcției ideologice din acea perioadă, „se înmulțeau manifestările făcute în secret în fața unui public restrâns sau chiar fără nici un martor, doar în fața aparatului de fotografiat sau a celui de filmat”^[1]. O parte din acțiunile lui Ion Grigorescu s-au desfășurat în intimitatea apartamentului său și a aparatului de fotografiat și filmat, astfel încât poziționarea în fața aparatului să primeze. Artistul devine prin aducerea în prim-plan atât a ființei, cât și a neființei, „ ca fiind și nefiind, unul care nu este se mișcă și totodată este imobil, el se naște și piere, dar totodată nu se naște și nu piere”^[2]. Mircea Cantor amintea într-o discuție faptul că sinele și imaginea de sine e o temă recurentă a lui Ion Grigorescu, care replica: „ Mă foloseam pe mine ca model și ca actor. Ca de cineva care ar putea exprima lucruri ce îmi sînt străine. E o căutare introspectivă ”^[3]. Îl putem vedea pe artist în poziții care mai de care mai ciudate, prin care reușește să transmită mesaje accesibile, precum Naștere.

Influența artei ortodoxe apare ca o întrepătrundere între ocupația de restaurator de picturi murale și pictor pentru bisericile ortodoxe, dar și ca o reminiscență a ceea ce a însemnat la un moment-dat galeria Catacomba pentru câțiva artiști, urmând mișcarea inițiată de grupul Prolog.^[4] Pe unul dintre pereți, îl găsim pe artist între prietenii săi Radu Petrescu și Paul Gherasim, împreună cu care a încercat să supraviețuiască la o mănăstire din județul Bacău în 1978. Lângă aceasta e așezată o altă fotografie, din același loc, cu Paul Gherasim bătând toaca. Din același an, apare fotografiată și mănăstirea Săraca de ziua morților.

Prin descompunerea mișcării, Ion Grigorescu creează „fotomontaje și benzi-desenate”^[5] prin intermediul cărora ironizează și disimulează ideologia vremii. Reușește în aceste moduri construirea unor momente din epoca comunistă, care sunt reconstituite atât printr-o desfășurare cronologică a acțiunii, cât și prin intervenție textuală. Banda din centrul peretelui reprezintă însăși cheia în care au fost prezentate evenimente de tipul defilărilor și discursurilor de la 23 august sau ședințe de la Uniune din acei ani, astfel încât miza sa este Revoluția culturală. Tot pe acest perete, artistul este pozat într-un copac, parodiind în acest mod orice tip de conducere. 

Expoziția artistului Ion Grigorescu nu aduce în prim-plan doar o redifuzare prin intermediul fotografiei a acțiunilor realizate în mai multe etape din creația sa, dar și o reanalizare a unor spații, persoane, evenimente etc. care au încă o oarecare importanță nu doar pentru artist în sine, ci și pentru un privitor interesat.

Bibliografie:

O discuție cu Ion Grigorescu, Hans Ulrich Obrist, Suzanne Pagé, Mircea Cantor, http://idea.ro/revista/?q=ro/node/40&articol=391.

Ileana Pintilie, Acționismul în România în timpul comunismului, Cluj, Ed. Idea, 2000.

Platon, Parmenide, București, Ed. Paideia.

---

^[1] Ileana Pintilie, Acționismul în România în timpul comunismului, Cluj, Ed. Idea, 2000, p. 42; 

^[2] Platon, Parmenide, București, Ed. Paideia, p. 44;

^[3]O discuție cu Ion Grigorescu, Hans Ulrich Obrist, Suzanne Pagé, Mircea Cantor, http://idea.ro/revista/?q=ro/node/40&articol=391.

^[4] Ibidem;

^[5] Ileana Pintilie, op. cit., p. 42;

Pensulații fotografice (Autor: Bogdan Pomorișaț)

Cu o profundă conştiinţă a picturii, Ion Grigorescu reuşeşte în lucrările expoziţiei sale, Fotografia în circuitul sangvin, să reitereze acelaşi traseu pe care l-au urmat şi artiştii de la începutul modernităţii. El străpunge barierele tehnice dintre pictură şi fotografie.

Deşi aşa-zisa obiectivitate a fotografiei a fost motivul care a declanşat toate „-ismele” ce aveau să urmeze după ultima parte a secolului XIX, ca urmare a generării unei zădărnicii în faţa pictării realităţii, clişeele rămân pană la urmă realizate de către un fotograf care hotărăşte  momentul declanşării obiectivului. Exact această hotărâre a fotografului răpeşte fotografiei caracterul de obiectivitate deplină. Tocmai această trăsătură este cea evidenţiată de către „pictofotograful” Ion Grigorescu în expoziţia sa.

Cele două direcţii, spre care fotograful de factură pictor se îndreaptă, sunt sinonime cu cele două domenii în care acesta s-a format, ele ajungând să se completeze, să se reîntregească reciproc. El păstrează o relaţie vitală, seminală, sangvină, atât cu fotografia cât şi cu pictura. Astfel, avem de-a face cu picturi fotografice sau cu fotografii picturale într-o mai mică sau mai mare măsură. El va încerca de multe ori să considere hârtia fotografică ca fiind suprafaţa unei pânze, intervenind în diferite feluri asupra ei, chiar şi după developare. În felul acesta, ajunge să schiţeze pe fotografii linii menite să întregească anumite clişee sau să regândească compoziţia fotografiilor, ajungând la cadre extrem de elaborate sau, dimpotrivă, unele care rămân retezate, procedeu specific instantaneului fotografic.

El izbuteşte prin obiectivul aparatului său să îndrume efemerul către etern, capturând pe peliculă diverse episoade, împrejurări, contexte sau locuri prin „subiectivul” personalităţii sale. Respectivele ajung să fie sugerate prin fotografie, şi nu redate. Ele se înlănţuie în cadrul expoziţiei ca un jurnal al artistului, atât unul cotidian, al relatărilor evenimentelor exterioare, cât şi unul interior, al raportărilor artistului la actul creaţiei, la „atitudinea trăirii”. O succesiune de evenimente şi efectele emoţionale ale acestora.

Încărcătura simbolică conferită de către artist fotografiilor este secondată de transpunerea privitorului în ipostaza celui care apasă declanşatorul aparatului. În felul acesta, ajungem să privim cadrele filmate la TV a evenimentelor politice din perioada comunistă iar şi iar şi iar, ca un deja-vú simbolic a unor evenimente diferite ca formă, dar identice ca fond.

Creaţia lui Grigorescu inoculează două concepte extrem de importante pentru domeniul artistic, imaginea şi realitatea, ambele regăsindu-se într-o oarecare doză. Realitatea ajunge o proporţie în lucrările sale, regăsindu-se mai mult sau mai puţin. Ea devine un fel de revelator, care în funcţie de cantitate conferă claritate, sau din contră, obscuritate unei poze. 

Ion Grigorescu la Timișoara (Autor: Simona Popa)

În creuzetul artistic timişorean a poposit, la sfârşitul anului 2013, Grigorescu Ion, unul dintre cei mai renumiţi artişti români contemporani, recunoscut de marile galerii europene.

Pionier al experimentalismului românesc al anilor ‘60, artist plurivalent, a folosit mijloace de exprimare și tehnici avangardiste atât în pictură și restaurare de biserici, cât mai ales în foto-video. 40 de ani de rătăcire prin deșertul comunist, interiorizat și dezorientat, retras în domiciliul forţat, mocnind la pământ, uneori exploziv și impetuos, dar întotdeauna rebel , nonconformist, renaşte precum Phoenix din propria cenuşă odată cu Revoluţia din 1989, care îl descătuşează. Porneşte nesigur pe el însuşi, dar sigur pe arta sa, conştient de sinceritatea și adevărul creaţiei sale.

Vi se pare o coincidență sau o oprire obligatorie a artistului pe simezele timişorene? Aici a izbucnit revoluţia, aici oamenii au avut curajul sa se exprime chiar sub teroare, aici e locul unde arta lui Ion Grigorescu poate fi pe deplin înţeleasă .

Sala de expoziţie, din beton și sticlă, a fost ideal aleasă, și nu întâmplător, deoarece proprietarul galeriei, un rafinat cunoscător al artei contemporane, a înţeles și apreciat valoarea și mesajul artistului, încercarea sa de a împinge permanent limitele conceptelor artistice.

Absolvent în 1969 a institutului Nicolae Grigorescu, secţia pictură, pictează biserici până în 1983 când, în propriul domiciliu ,experimenteză, lipsit de mijloacele de comunicare cu exteriorul. Îşi caută subzistența și expresia gândirii complete în interiorul nemărginit al eului propriu .Spirit autoexigent și critic, analizează fiinţa și creaţia metafizic și energetic.

Militant și rezistent împotriva tarelor societăţii ceauşiste, publică în revista ,,ARTA,, texte de jurnal din care reiese o detaşare temporală și conceptuală.

După 1990 reia exploziv, cu un nou impuls, introspecţia, deseori mistică, atât prin folosirea unor tehnici de pictură, fotografiere, colaj, amalgamate într-o singură lucrare, dar și temele mistificate pe care le repetă: biserici, comunismul, propriul corp în forma nudă ,viaţa la țară ,religiozitatea.

Tate Gallery Modern și alte galerii, îl apreciază pe Ion Grigorescu ca fiind unul din artiştii contemporani  români de mare valoare, deoarece reprezintă tipologia artistul român care în comunism rămâne artist cu orice preţ, urmărind să îşi exprime şocant nemulţumirea prin intermediul artei sale.


Ion Grigorescu-Fotografia în circuitul sangvin (Autor: Valerica Manuela Păsat)

Expoziția de fotografie aparține renumitului artist Ion Grigorescu și a fost organizată de Galeria Andreiana Mihail în spaţiul de expoziții al City Business Centre, Timișoara.

Ion Grigorescu s-a născut la 15 martie 1945 la București. Mai târziu urmează studiile Institutului de Arte Plastice “Nicolae Grigorescu”, la secția de pictură, devenind un important artist reprezentant al artei conceptuale, în anii ’60- ’70 fiind un pionier în experimentalismul românesc. El caută răspunsuri în plan metafizic, spiritual, social și cultural. În multele expoziții personale, cât și de grup, atât în țară, cât și peste hotare, primește aprecieri prin premii și distincții, dintre care amintesc doar câteva: 1972- Premiul Tineretului, 1978 și 1989- Premiul Criticilor de Artă, 1993- Premiul André Cădere (Paris), 1998- Premiul revistei Cuvântul.

Expoziții personale recente care utilizează ca medii vizuale pictura, fotografia, performance-ul, filmul și instalația: Back to Back, Galeria Andreiana Mihail, București, împreună cu Ciprian Mureșan; Oedip the Wanderer, Galeria Podnar, Berlin; In The Body Of The Victim 1969-2008, Muzeul de Artă Modernă, Varșovia, iar de grup Le Pont, MAC Musée d’Art Contemporaine, Marsille; Bienala de la Veneția, 2011; Performing Histories (1), MOMA New York; Les Promesses du passé, Centre Pompidou, Paris.

O latură mai puțin cunoscută a artistului este faptul că pictează și restaurează biserici de peste 20 de ani.

Fotografia lui Ion Grigorescu, prin tehnicile inventate și abordarea unor teme neconvenționale, ne dezvăluie o complicitate cu materialele, făcându-le părtașe actului artistic și lăsând o amprentă personală, unică chiar prin titlul expoziției, care asociază substanțele revelatoare pentru fotografie cu sângele uman. Traseul pe care-l urmează sângele prin corpul uman poate fi corelat cu etapele, lucrările și oamenii surprinși de-a lungul timpului de către artist, încadrându-le în fotografii.

Temele sale sunt legate de peisaje, oameni, locuri care ne fac să ne aducem aminte de pictură, prin zone ascunse de pete (obscurul) sau spații cu o multitudine de planuri: Casa cu picture de Sava Henția, 1985 sau Cearceafuri „ca sublimări ale zidului ales pentru pictură, loc pe care se înfiripă imaginația. Imaginea poate fi doar suportul imaginii, e altă ambiguitate fotografică, pentru că fotografia tot vede ceva, pe când pictura (adică obiectul de pânză întinsă pe lemn) poate să nu fie desenat, început”.

Tradiții populare, costume, biserici, drumuri de țară, ochii ca trăsătură de caracter, zidul ca un corp de cetate, corpul uman, toate suntelemente încărcate de simbolism, prezente în lucrările artistului.

Ion Grigorescu-Fotografia în circuitul sangvin (Autor: Coralia Diana Ramneantu)

Ion Grigorescu este un artist greu. Se defineşte el însuşi ca fiind pictor, iar instrumentele lui de lucru - asemeni culorilor şi pensulelor pictorilor - sunt fotografiile sale realizate într-un mod original şi unic.

Fotografiile lui Grigorescu au un blur şi o moliciune voită, care le apropie foarte mult de pictură, acestea fiind realizate ingenios, de multe ori cu instrumente improvizate de artist (lentila fotografica devin o pereche de ochelari cu sticla groasa ai bunicii; hârtia fotografică, fiind de dimensiuni foarte mari, e prelucrată prin tamponare cu buretele direct pe suprafaţa acesteia, astfel încât rămân dâre de substanţă şi suprafeţe care par să lucreze încă). Întregul proces al revelării şi fixării imaginii, al naşterii ei, e la fel de important ca lucrarea finală şi este surprins incredibil de bine şi îngheţat în timp, în cele mai sugestive fotografii ale lui Grigorescu. Aspectul lor este între teatral, absurd şi banal.

În unele fotografii artistul intervine inclusiv cu culoare şi desen peste imaginea originală, creând o scenografie surprinzătoare şi intervenţia lui dând noi valenţe imaginii transfigurate, care de foarte multe ori îi schimbă radical sensul.

Contactul artistului cu hârtia şi cu substanţele fotografice (revelator, fixator) este foarte intim şi organic. Baia de lichide în care este scufundată hârtia se colorează de la lămpile fotografice şi de la substanţele folosite în roşu şi în verde închis. Este o alchimie la care putem asista în timp ce se întâmpla. Este timpul îngheţat şi făcut nemuritor. Este o naştere din sânge şi întuneric şi o luptă a întunericului cu lumina.

Deşi lucrările sale lăsa loc destul pentru interpretare şi ambiguitate, cheia principala de înţelegere a lor este dată chiar de către autor. Fotografiile vin cu câteva comentarii însoţitoare, foarte sugestive, care complotează lucrările. Luciditatea exacerbată şi grija pentru a trasa în mod intenţionat registrul şi orizontul de citire a sensurilor lucrărilor expuse ne duc pe un teren solid şi pun lumina reflectoarelor pe subiectele, temele alese.

Pudoarea este abolită, modestia este abolită şi diplomaţia la fel. Lucrurile sunt spuse pe nume, arătate cu degetul şi strigate în gura mare. Se trec multe praguri şi pictorul fotografiilor îşi îngădui o libertate care ne duce cu gândul la blasfemie. Este aceeaşi libertate pe care şi-au asumat-o toţi artişti pionieri şi fondatorii de noi curente şi stiluri artistice.

Canoanele şi regulile sunt depăşite. Nu mai exista subiecte tabu, ruşine şi nici frica de a împărtăşi o trăire ascunsă. Modul de exprimare tranşant este voit ostentativ şi dă în agresivitate şi chiar perversitate uneori. Este surprins foarte bine misterul, dar şi non-misterul. Este o lume care lasă jos masca prejudecăţile şi exprimarea este la modul imperativ şi irevocabil. Naturalismul şi grotescul sunt surprinse în contrast cu candoarea şi inefabilul, subtilul.

Subiectele sunt  foarte variate, paradoxale ca şi alăturare într-o singură expoziţie unitară, şi merg de la un copac înflorit până la expunerea fară nicio pudoare a orificiului anal al autorului. De la misterul violat şi descoperit omului trecător, privitor al unei clădiri în stadiu de demolare, la demolarea omului în sine – a omului care îndrăzneşte să lupte contra sistemului, oricare ar fi acesta.

Lucrarea de pe afiş este o lucrare manifest şi reprezintă ţăranul, omul simplu, care îndrăzneşte să vorbească şi să facă glume la adresa sistemului oftând cu subînţeles şi înţelegând posibilele consecinţe ale faptelor sale. Acesta e prins şi ridicat pe sus de către oamenii ordinii publice la coborârea din mijlocul de transport în comun. Anihilarea se face în  tăcere şi cu sânge rece. Este irevocabilă şi univocă. Este vocea unei conştiinţe murdare, bolnave şi corupte, a unei societăţi şi lumi bolnave în care trăim. Este mecanismul de manipulare din tăcere, numit frică şi interzis.

Baia de sânge dureroasă şi asemănătoare naşterii este pusă în corespondenţă directă cu procesul revelării în  întuneric a imaginii fotografice pe hârtia fotosensibilă. Fotografia lui Grigorescu nu este deloc o artă facilă. Valenţele grave, sugerate de autor, se contopesc şi se întregesc odată cu turul galeriei. O imagine de ansamblu asupra operei sale (atât de tinereţe cât şi de maturitate) ajută privitorul să închege un verdict de grandios şi insuportabil de greu, privind toată opera lui Grigorescu. Dacă ar fi să numesc toată opera sa într-un singur cuvânt i-aş spune: revoluţie.