Arta românească de început al secolului XX, la Muzeul de Artă din Timişoara

Muzeul de Artă

Timișoara

expoziție permanentă

Galeria de artă românească a Palatului Baroc găzduieşte, într-o expoziţie permanentă, nume uriaşe ale artei româneşti din zorii secolului trecut. În România modernă, influenţele tendinţelor şi artiştilor esenţiali din Europa coexistau cu semănătorismul, prin care s-a făcut trecerea spre secolul XX. Tocmai se constituiseră şi se stabilizau aici noţiunile de naţional. În orice ţară şi la orice popor, dar la români mai cu seamă, naţionalul era legat de pământ şi de ţărani. Nu se putea ca arta să nu abordeze din acest punct de vedere tematicile şi subiectele pentru creaţiile sale.

Un mare reprezentant al acestui curent la noi a fost Nicolae Grigorescu (la Palatul Baroc - Cireadă de vite, Peisaj cu copaci, Creanga de măr), ce s-a impus în plastica românească nu atât prin noutate, fiindcă venea după Teodor Aman (Fată cu breton), care deschisese deja uşa spre modernitate; acesta nu fusese academist, ca toţi cei contemporani lui, ci o individualitate ce a făcut paşi importanţi în modernizarea limbajului plastic şi a viziunii plastice. Lui i-a urmat, deci, deschizătorul de drumuri Nicolae Grigorescu.

Nicolae Grigorescu- Creangă de măr

Impactul lui asupra celor alături de care urma să marcheze artele plastice româneşti a fost unul cu totul deosebit. Toţi cei care s-au născut în  jurul anului 1880 şi 1900 au pornit în a-şi contura viziunea proprie şi limbajul plastic personal de la arta lui Grigorescu. Deşi nu a avut ucenici în atelier, creaţia lui Grigorescu a fost o adevărată şcoală pentru plastica românească. Sub influenţa lui au început să picteze artişti ca Ion Andreescu  (Căpiţe de fân), Ştefan Luchian (Flori; Lunca), Teodor Pallady (Floarea soarelui, Femeie în interior), Gheorghe Petraşcu (Camera artistului la Nicoreşti, Casă la Târgovişte, Coana Lucreţia, Atelierul pictorului) şi Nicolae Tonitza (Peisaj de iarnă, Portret de fetiţă, Flori). În primele decenii ale secolului XX şi până în perioada interbelică, ei vor fi numele cele mai mari şi mai reprezentative ale artei româneşti.

La vremea aceea se întorceau în ţară de la studii marea majoritate a celor care aveau să devină repere artistice în perioada interbelică: în afară de cei menţionaţi mai sus, Francisc Şirato (Femeie pe şezlong, Colibe la Mangalia, Portret de femeie în galben) şi Jean Al. Steriadi, care încep să se impună în plastica românească, prin expoziţii de grup şi expoziţii personale. Ei reuşesc să convingă că arta lor este rodul unei sinteze, al unei transpuneri absolut personale a descoperirilor tehnice şi tematice europene, cât şi a fondului folcloric românesc. Erau sensibili la noutatea de limbaj europeană a momentului, dar aveau individualitatea, uneori chiar singularitatea stilului propriu.

Francisc Șirato- Tânără în interior

Legat şi de contextul istoric din România de la 1907, în primul deceniu al secolului XX, ca o reacţie contra sămănatorismului, apare realismul, reprezentat de Camil Ressu (Terasa Oteteleşanu, Curte la ţară, O muncitoare, Căruţă cu coviltir), care va demonstra capacităţi deosebite în portretistică şi mai cu seamă în compoziţii; acestea din urmă cuprind numeroase personaje, luate din mediul rural, dar pe care nu le prezintă în atmosfera idilică sămănătoristă. El conturează în mod realist viaţa ţăranului, cu bune şi cu rele, prezentându-l la munca ogorului, la odihna de pe câmp, sau chiar în clipe vesele, de bucurie. Nu prezintă dramatic viaţa poporului, fiindcă, în definitiv, ea nu era totuşi o dramă neîntreruptă, chiar cu evenimentele de la 1907.

Camil Ressu- Academia Tersa

Începutul Primului Război Mondial a însemnat stagnarea manifestărilor artistice în România şi chiar a creaţiei, într-un anume fel, fiindcă marea majoritate a artiştilor fuseseră mobilizaţi pe front. Totuşi, parte din ei au continuat să creeze, mai ales după retragerea în Moldova, chiar dacă mai mult grafică, şi chiar au expus, în acele condiţii, lucrări având desigur majoritatea subiecte legate de momentul istoric respectiv.

Vor începe să expună deci în Moldova Jean Alexandru Steriadi (Ţigancă, Marină cu bărci), deja impus în plastica românească, şi mai puţin cunoscutul în acea epocă Dumitru Ghiaţă (Biserica din Cerneşti, Târg, Iarnă), cel care avea să devină apoi una dintre personalităţile importante ale artei noastre.

Jean Al. Steriadi- Peisaj din La Ciotat

Şi la el, subiectul rural şi viaţa ţăranului sunt dominante în creaţie. Totuşi Ghiaţă nu poate să fie cantonat în limitele curentului realist, deşi redă cu destulă acurateţe viaţa poporului. Dar stilul său este unul personal. Compoziţiile cu ţărani surprind momente de activitate, dar şi de relaxare. Pictorul nu insistă asupra chipului sau a costumului; nu face din scenele de lucru, nici măcar din cele de târg sau de horă, unde ţăranul este îmbrăcat de sărbătoare, o expoziţie de costume naţionale, ci doar sugerează limpezimea, frumuseţea şi nobleţea portului ţărănesc.

Dumitru Ghiață- Iarna

Atât la Camil Ressu cât şi la Ghiaţă subiectele sunt însă diverse, nu se reduc la portrete şi compoziţii cu ţărani, ci cuprind şi peisaje şi, desigur, la Dumitru Ghiaţă, naturi moarte cu flori, tratate într-un mod aparte, el fiind, într-o ierarhie a fenomenului plastic românesc, al doilea pictor care a iubit şi a pictat florile, după Luchian.

Anii 20 ai secolului XX au fost o perioadă prielnică pentru dezvoltarea plurivalentă a societăţii româneşti şi, pentru plastica românească, una de mare avânt, cuprinzând toate numele menţionate cu referire la primul deceniu, precum şi o nouă pleiadă de artişti, strânşi în jurul lui JEAN Alexandru Steriadi, care îşi manifestă talentul creator prin afinităţi cu postimpresionismul, Nicolae Dărăscu şi alţii, care revigorează tematic, tehnic şi vizionar influenţele impresioniste franceze.

Un alt fenomen care se manifestă în plastica românească de acum este avangarda. Victor Brauner a plecat la Paris în anii 30, şi avea să se impună de acolo în avangarda europeană, dar a lăsat în ţară nu numai lucrări suprarealiste, cât mai ales atmosfera necesară pentru apariţia unor astfel de creaţii. Tot acum, în anii treizeci, începe să picteze Ion Ţuculescu (Peisaj cu floarea soarelui, Drum spre ţărm), care poate fi ataşat avangardei, deşi are şi accente expresioniste, care ambele conturează o individualitate cu totul aparte. Iniţial medic psihiatru şi biolog, Ţuculescu a devenit pictor în doar trei ani de studiu, după maeştri şi după natură, datorită unei înnăscute aplecări creatoare. Este vag influenţat de avangarda europeană şi de unii mari pictori. Totuşi nici unul dintre aceştia nu se regăseşte în creaţia sa decât în ceea ce priveşte rigoarea calităţii artistice, nu neapărat ca metodă sau tematică. A pictat interioare ţărăneşti, urmărind caracterul obiectiv al ornamentului popular, şi de asemenea peisaje din Grecia, Italia şi de la ţărmul românesc al Mării Negre.

Ion Țuculescu- Floarea soarelui

Rămâne totuşi de subliniat personalitatea de excepţie a unor artişti cum ar fi Theodor Pallady şi Gheorghe Petraşcu, iar în sculptură aceea a lui Gheorghe Anghel şi Dimitrie Paciurea. Pictorii au o evoluţie aproape paralelă, până la coincidenţa unor ani, totuşi sunt două personalităţi creatoare distincte, cu limbaje diferite, deşi arta lor este, valoric, sensibil egală. Dacă pentru Pallady esenţa picturii este desenul (obişnuia să spună că „în pictură, culoarea este o bagatelă”), după 1925 arta  lui devine o adevărată explozie cromatică; totuşi structura care conduce totul la el este desenul, fie că e vorba despre peisaj sau de naturile moarte, interioare cu portrete, flori, reviste şi alte accesorii, care deseori sunt purtătoarele unor simboluri ce fac din tablourile sale adevărate poeme. El este un simbolist prin excelenţă, iar simbolul în creaţia lui are un rol esenţial, strecurat cu abilitate într-o expresie plastică de excepţie.

Spre deosebire de el, la Petraşcu desenul aproape că lipseşte. Acesta clădeşte din culoare şi numai din culoare, prin straturi mereu amestecate şi suprapuse, de la opac la transparent şi translucid, astfel încât construieşte volume, dă contur, transmite forţă de expresie, în lucrări cu subiecte ca peisajul, ca interioarele sale celebre, mai ales cele de atelier, şi naturile moarte în care reuşeşte să clădească sens din cele mai banale detalii.

Gheorghe Petrașcu-Peisaj venețian

În a sa „Istorie a artelor”, Hendrik Willem van Loon descrie prima jumătate a secolului XX din punct de vedere artistic doar ca pe o colecţie de „isme” şi pare a o considera mai puţin fructuoasă şi importantă decât perioadele anterioare ale marii arte adevărate. Îi acordă, cu toate acestea, gândul că expresia pe care artiştii ei au adus-o era cea mai potrivită pentru satisfacerea nevoilor momentului respectiv. Matisse, Cézanne, Kokoschka (şi, s-ar putea spune, la fel ca ei, pictorii români)  au fost, fără îndoială, spune el, precursorii unei epoci noi. Cu toţii „au început-o cu începutul.” Şi au ajuns să realizeze efectele dorite fiindcă aveau o tehnică destul de solidă cât să le poată permite să nu se mai gândească la ea, întocmai cum un virtuoz al viorii sau al pianului poate să se ridice deasupra detaliilor materiale a ceea ce interpretează... 

Autor: Ioana Tătaru