Simona Homorodean- Jay Thorne. Start when the past is over…until the future separate us

Galeria Calina

Timișoara

24 noiembrie 2014- 9 ianuarie 2015

Ea și el. Doi, nu unu. Fiecare captiv in lumea lui, într-o închisoare modernă fără granițe, o închisoare formată doar din distanță și timp. Este cuplul zilelor noastre, un refugiu departe de propria persoană și un ascunziș pentru fricile fiecăruia dintre cei doi.

Iubirea la distanță aduce conștientizarea și nesiguranța unei veșnice așteptări. Cuplul zilelor noastre este format din doi străini care ajung doar să se viziteze între ei din când în când. În momentul în care împlinirea în iubire nu se întamplă, așteptarea nu se finalizează niciodată. Acesta este scenariul trist al poveștii.

Momente banale ale vieții casnice cum ar fi un prânz in doi, curățenia, așteptarea musafirilor, devin fetiș al zilelor noastre,  apogeul unei vieți lipsite de contact fizic. Imposibilitatea atingerii fizice și a contactului cu realitatea celuilalt creeaza senzația de spațiu  virtual inconsistent și dau tragism întregii situații.

Când oamenii devin doar cuvinte/concepte: prin scrisorile pe care și le scriu unii altora, prin parți ale corpului gravate cu litere negre pe un perete alb, pericolul dematerializării este iminent. Durerea celor doi este foarte sugestiv reprezentată de două antebrațe proaspăt tatuate pe care un jurământ este rupt în două, brațe care nu reușesc să se atingă. Această lucrare este urmată de lucrarea dublă în care fiecare dintre ei ține partea sa de frânghie. Aceeași senzație o regăsim și în lucrarea cu unghiile tăiate, ale lui și ale ei, față în față pe un spațiu alb, aproape atingându-se.

Vom  prezenta fiecare lucrare in parte, pentru ca peisajul să fie complet.

Prima lucrare: prânz in doi, la distanță. Fotografia de sus cu o farfurie goală, apoi lângă una plină. Fotografia de sub ea una plină, apoi una goală. Ea nu s-a săturat. El da.  Pe farfuria ei a mai rămas o frunză de salată și  tacâmurile în așteptarea următorului fel. Farfuria de salată care-l așteaptă pe el este aranjată in formă de coroniță de flori din roșii cherry. Pe farfuria lui  nu mai este nimic si pe cea neatinsă care ar fi trebuit să fie a ei se vede un ciorchine de strugure desenat din roșii cherry. Foame și senzația de suprasaturație. Obișnuința și nevoia de a lua masa în doi.

A doua lucrare: MATURA CU FUNDIȚA ROȘIE: Are o poveste aparte. Când era mică, tatăl artistei a luat cadou o mătură mamei ei. Acest cadou era folosit in mod special când veneau musafirii, așa că simbolistica măturii, în cazul de față capătă valențe cu totul neobișnuite, și integrează simbolisticii banalului obiect bucuria așteptării unui veșnic musafir.Transfigurarea și întoarcerea pe dos a crezului generației anterioare.

A treia lucrare: unghiile lui si unghiile ei roșii, ele nu se ating niciodată.

A patra: WELCOME. Un scaun cu prea multe perne, care împreună cu mătura cu fudiță roșie formează o idee și mai buna despre cât de multe perne punem câteodată celor care vin în vizită, încât ajungem să-i incomodăm cu amabilități. Totul încremenește în spațiul domestic și strălucește de o curățenie ostentativă, care devine uneori lipsită de trăire și impersonală.

A cincea: două mâini proaspăt tatuate care aproape se ating.

A șasea lucrare dublă: mâini ținând o frânghie și trăgând fiecare în partea lui. Frânghia este fără capăt si fără început.

A șaptea lucrare: amprentele a doua scrisori rămase pe foaia de dedesubt, romantismul unei lumi de altădată și care pare a fi singurul combustibil ce poate întreține focul acestei iubiri. Se deslușesc cu litere apăsate doar titlurile: Dear Simona, Dear Jay și semnăturile. Restul sunt doar cuvinte care nu aparțin celor care vin să viziteze expoziția.

A opta: pat de spital cu margarete, pe care Simona le-a primit de la Jay când era bolnavă la spital. Margaretele au ajuns la ea printr-un prieten. Ele sunt Jay sub o alta formă, palpabilă.

A noua: un așternut șifonat ca un veșmânt căzut jos și EL /EA din cuvinte negre pe peretele alb.

A zecea: întorși cu spatele la lume cei doi, Together.

Imaginea finală este cu un impact vizual foarte puternic și pare a fi manifestul expoziției: cu spatele întors lumii cei doi iubiți își trăiesc povestea lor de dragoste banală și unică și romantică și profană. Cu certitudini și îndoieli. Cu bucurie și necaz. Aceeași poveste din toate timpurile, cu regulile si personajele zilelor noastre. Simona Homorodean și Jay Thorne.

Autor: Coralia Ramneantu

A căuta în ceea ce (NU) vedem, dar trăim și simțim

Galeria Calpe
Timișoara
4 noiembrie 2014

Expoziția Victoriei și a lui Marian Zidaru, Plopi, vernisată în 4 noiembrie 2014 la galeria Calpe, pune accentul pe o ascensiune transcendentală, atât din punct de vedere ideologic, cât și religios.

Lucrările expuse la Timișoara reprezintă un fragment din expoziția ÎNGERI, TRONURI, VOIEVOZI, prezentată la Centrul Cultural Palatele Brâncovenești, prin intermediul cărora putem urmări un demers artistic bine închegat, dar care devine contradictoriu în raport cu biografia comună a celor doi artiști. Soții Zidaru au un discurs clar, construit prin utilizarea unor tehnici variate, folosind deopotrivă grafică, sculptură, instalație, fotografie. Victoria și Marian Zidaru construiesc împreună și vin cu aceste lucrări care trimit spre accesul la memorie și tradiție în măsura în care cei doi nu pun accentul pe individualitate, ci pe comunitate.

Din cele observate în timpul vernisajului, lucrarea cu cel mai mare impact asupra publicului din expoziție este cea intitulată sugestiv Regele plângător. Sculptura în lemn era realizată astfel încât dintr-un orificiu picurau într-o găleată lacrimile ultimului rege al României în momentul în care casa regală a fost expatriată.

O altă latură a expoziției, în afara celei ideologie, este cea care face apel la metafizică, la existența îngerilor și a călugărilor misionari. O anume activitate de misionariat asumat poate fi dedusă din seria de lucrări Orizont, care se constituie ca fotografii ale unei borne (kilometrice), ca marcaj al multiplelor orizonturi pe care le-au văzut cei doi artiști ca simbol al unor peregrinări (meta)fizice.     

  

Fascinația devenirii unui obiect util e un traseu care poate fi urmărit la fel ca și cel bazat pe verticalitate sub forma unui parcurs ascensional, care include transcendentalul prin Plopi, dar și prin repetarea, asemeni unei mantre sau a unei rugăciuni, a cuvintelor cu trimitere clară, cum e de exemplu „– pământ – pământ – pământ –”. Căutarea perpetuă e prezentă sub forma clar prezentată în scurt-metrajul de pe simeză, în care orbul aude, da’ nu vede, știind însă că „nu tot ce cade din cer este Înger” (prezenți în casete-martor printr-un serafim și un heruvim), dar și metaforic prin utilizarea unor tuburi care transportă aer în instalațiile Lupa Capitolină sau Pompa de clorofilă. Instalațiile surprind existența prin ceea ce nu putem percepe cu ochiul liber, dar care neîndoielnic se întâmplă întocmai. O altă dimensiune a căutărilor se bazează pe acces la memorie prin instalația Mormântul cavalerului care ne reamintește că România – reprezentată ca loc în intenția de imortalizare în spiritual ready-made-ului – are o istorie și implicit, eroi.

Ziua următoare am asistat la vernisajul unui iconostas, a unui pantocrator și pandantiv. Întregul scenariu al bisericii din Dumbrăvița este unul ingenios, dar și îndrăzneț, totodată. Părintele Vasile, preotul parohiei în discuție, a colaborat cu cei doi artiști pentru a realiza aceste componente în spiritul bisericii primare în care ceea ce conta era doar conexiunea care se înfăptuiește între credincios și divinitate. Este surprinzător faptul că în ciuda controversei iscate în urma hiper-ortodoxismului – de natură sectară sub forma a ceea ce însemna flower power-ul adevărat – practicat de cei doi artiști sub forma Noului Ierusalim, poate fi văzut acest proiect. Rezultatele finale ale acestuia pot fi dezbătute doar ținând cont de natura subiectivă a religiozității fiecăruia. Modul în care cei doi artiști abordează ortodoxia,  necanonic, dar estetic corect, vine în conflict prin atitudinea exprimată, prin ceea ce am numit anterior hiper-ortodoxism de natură sectară, care devine riscant să fie asociată cu o biserică ortodoxă.    

  

Expoziția de la Calpe Gallery și ceea ce am putut vedea la Dumbravița mi-a reamintit faptul că simplitatea autentică exprimată prin artă cu acest tip de atitudine, deci mesajul a fost, este și va fi întotdeauna de natură să miște ceva în privitor dacă acesta are capacitatea de a deduce și simți latura spirituală a unui neam și a unui om ca individ subiectiv în același timp.

Autor: Nicoleta Papp

O desfăşurare magică a picturii româneşti interbelice…

Expoziția Muzeului de Artă "Gheorghe Anghel"

Drobeta Turnu Severin

Clădirea care adăposteşte Muzeul de Artă din Drobeta Turnu Severin este un veritabil monument de arhitectură. Stilistic se înscrie în unitatea arhitecturală a oraşului, dominată de eclectismul barocizant, occidental. Ceea ce o impune în faţa altor construcţii este impozanţa volumetrică bine pusă în evidenţă de peisagistica parcului său, iar rafinamentul şi somptuozitatea interioarelor sunt valenţele ce îi oferă alura unui palat.

Este aici minunat reprezentat fenomenul plastic al sec. XX. Simezele muzeului etalează numeroase  capodopere semnate de mari nume precum Petraşcu, Pallady, Tonitza, Iser, Ressu. Pentru ca paleta să fie nu numai diversificată, ci şi întregită, li se alătură, într-o polemică cromatică, portrete, compoziţii, naturi moarte sau peisaje din creaţia altor personalităţi ale artei româneşti - Băeşu, Steriadi, Mutzner. Nu lipsesc exponenţi ai artei postbelice cum ar fi Corneliu Baba. Patru lucrări semnate de pictorul mehedinţean Dumitru Ghiaţă sporesc forţa expoziţiei actuale. Prin prezenţa volumetrică a sculpturilor în marmură, piatră, lemn sau bronz, semnate Alexandru Severin, se desăvârşeşte colecţia expusă a muzeului severinean.

Camil Ressu, Două țărănci

De fapt, expoziţia se sprijină pe un schelet alcătuit din mai multe lucrări aparţinând lui Camil Ressu, Iosif Iser şi Dumitru Ghiaţă. Tablourile sunt expuse în ceea ce a fost pe vremuri sala Pallady de la etaj şi în sala geamănă de la parter. Sus, chiar sub luminator, se află sculptura lui Severin denumită «Profil de fată», care dă viaţă ca o inimă întregii expoziţii, având grupate ca un şirag de petale în jurul său, tablourile.

Prima decadă a secolului 20 este reprezentată de Camil Ressu, cu spiritul său realist anti-sămănătorist. «Două ţărănci» demonstrează atât capacităţile sale portretistice, cât şi pe cele compoziţionale. Deşi mediul este rural, atmosfera nu e idilică. Ţăranul apare în relaţie cu câmpul, într-un spirit vesel, iar reprezentarea nu este dramatică.

Iosif Iser, Arlechin

În continuarea prezentării apar picturile lui Iosif Iser, cel care a adus în plastica românească plusul de lumină aparţinând pleiadei marilor colorişti. «Familia de tătari» descoperă lumea Dobrogei, colorată de etniile ei orientale. Tabloul, segment al vieţii tătărăşti din regiune, are personaje privite ca singulare, fără trăiri comune. Nimic nu le leagă, nici spaţiul, nici timpul. Ele par îngheţate într-o secundă suspendată în tăcere. Sentimentele nu unesc nici ele. Dacă nu lipsesc cu desăvârşire, ele sunt uitarea şi visul. «Arlechinul», la rândul său, abordează teme majore ale plasticii universale, subliniind, compoziţional şi cromatic, întreaga dramă umană, dusă până la extrem – înţelepciunea de a spune lucruri grave cu o mină de comic.

Din cele 82 de lucrări ale lui Dumitru Ghiaţă aflate în posesia muzeului au fost alese pentru această expoziţie doar câteva, dintre care florile, o pădure de fagi, o compoziţie figurativă şi «La capăt de ogor». Peisajele au o remarcabilă forţă a evocării locurilor pe care artistul le-a iubit şi pictat – lumea gorjeană sau  mehedinţeană. Echilibrat şi sobru, el nu se lasă sedus de pitorescul uşor sau decorativismul de convenienţă. În peisajele rurale, pictorul sondează stări de spirit colective, ce definesc locul în care îşi plasează imaginea. Crăiţele şi florile sale violet sunt şi ele pictate cu o emoţie reţinută, ce le păstrează prospeţimea. Ele nu sunt exuberante, melancolice sau telurice. Nu au parfum îmbătător, dar sunt suave şi încărcate de poezie. În buchete simple, florile lui Ghiaţă surprind prin irizări de culoare, date de limpezimea luminii care cade asupra lor. Verdele său este de smarald, iar violetul puternic – armonizat îndrăzneţ cu roşul de rubin. Toamnele sunt şi ele invadate de brunuri coapte, ca smalţul ceramicii româneşti. Cu o astfel de putere de seducţie a culorii, Dumitru Ghiaţă a realizat miracolul artei sale, statornicindu-i un loc important în plastica românească.

Samuel Mutzner, Portret

Această serie centrală, aşezată ca un nucleu în jurul sculpturii lui Alexandru Severin, este înconjurată la rândul său de picturi cum ar fi «Les arts», a lui Theodor Pallady sau «Femeia în parc», de Jean Al. Steriadi. Prima lucrare constituie o imagine specifică a traiului bucureştean interbelic, ce surprinde femeia în atitudini şi preocupări cotidiene, înconjurată de ambianţa intimă a casei, cu cărţi şi reviste. Tabloul lui Steriadi este desprins din orientările realiste, şi foloseşte culoarea în contururi ferme, cu volume sculpturale. Picturalitatea sa este realizată aici doar prin câteva efecte solare, obţinute prin tuşe spontane, ce surprind parcă o adiere.

S-ar putea vorbi apoi despre «Portretul de femeie» cu evantai al lui Samuel Mutzner, care pune în lumină o atitudine atentă şi generoasă în faţa cercetării expresiei, capabile să reliefeze esenţa caracteristică a unui aspect intim, sentimentul; fără a-l transforma în euforii, fără a pierde esenţa prin exagerare, prin exuberanţă. Deşi senzuală, această artă surprinde ceea ce de regulă nu s-a reuşit până la impresionişti: impalpabilul, emoţia, trăirea clipei. Fastuos prin ţinută şi accesorii, personajul este totuşi o singură emoţie, aceea a aşteptării trăite de oricare femeie. Lumea interioară, radiantă şi în preajmă, dă sentimentul că ea speră în împlinirea aşteptării. De aceea, frumuseţea este sporită. În ceea ce priveşte «Orientala» lui Nicolae Tonitza, ea redă, în culori surdinizate, o atmosferă lirică, dar imobilă, specifică lumii Orientului, tânăra părând copleşită, chiar topită în toată căldura acelui ţinut exotic. Lumina, rafinat reflectată, redată cu ajutorul acestor culori, creează un ecleraj aparte, ce pune în evidenţă trăsăturile particulare ale personajului, dar şi limbajul plastic folosit de pictor. Forţa sa stă în acel element care ritmează acţiunea, artistul stăpânind, ca nimeni altul, puterea de a domina în acest fel spaţiul.

Nicolae Tonitza, Orientală

Corneliu Baba închide cronologic şiragul de nestemate picturale printr-un “Portret de tânăr”, unde sunt puse în evidenţă, ca în toate lucrările sale, incredibilele lui resurse de portretist, capabil să exprime cu adâncime psihologică fizionomia morală a personajelor. Tehnica vădeşte efecte de clarobscur şi contraste dramatice. Formele sale sunt şi aici ferm definite, aproape sculptural, printr-un desen concis şi o cromatică robustă.

Corneliu Baba, Portret

Luminatoarele cu vitralii de la etajul superior al clădirii, unde se află a doua sală de expunere a micii dar bogatei colecţii, îi aduc un plus de poezie şi mister, astfel încât nimic să nu lipsească acestui spaţiu vrăjit, pentru întâlnirea spiritelor înalte ale marilor plasticienii români, prezenţi în expoziţia din această perioadă a Muzeului de artă din Drobeta Turnu Severin.

Autor: Ioana Tătaru

Andreas Sagmeister-"Lucruri care pot fi spuse în metal”

Lofer, Austria
iunie 2014-octombrie 2014

Expoziţia “Lucruri care pot fi spuse în metal”, a artistului plastic Andreas Sagmeister, s-a desfăşurat în perioada Iunie- Octombrie 2014, în parcul de sculptură, situat în faţa Teatrului din Lofer, Austria. Andreas Sagmeister, artist independent în sculptură, design de bijuterie şi design, s-a născut în anul 1966 la Ried-Innkreis, Austria. În intervalul 1981-1985 urmează cursurile Şcolii de Aur şi Argint din Steyer-Oberösterreich. Între 1985-1991 a studiat la Universitatea de Arte şi Design Industrial din Linz, cu Prof. Helmut Gsöllpointner. Iar în anul 1991 primeşte Diploma de Masterat-clasa metal. Membru al  “Institut Innvierltler Guild Kunst Österreich” şi al ”Asociaţiei profesionale a Artiştilor Vizuali din Austria”. Din 1988 a condus Feat Atelier-Galerie Reichesberg.

Artistul ne dezvăluie o parte din viziunile lui despre lume şi viaţă, redate printr-un stil abstract şi minimalist, în metal, asemănător cu Tony Smith (Anthony Peter Smith)-sculptor născut în New Jersey (1912-1980), pe alocuri atingând filonul constructivist. Dacă din punct de vedere hermeneutic, orice operă de artă este alcătuită dintr-un corp material şi unul spiritual, datorită încadrării lucrărilor într-un spaţiu natural - parcul- şi datorită faptului că ele nu sunt expuse pe socluri, face ca lumea materială să se unească cu cea spirituală, printr-un dans al formelor, atât de liniştit, aproape imperceptibil. Lucrările par astfel nişte elemente indispensabile locului respectiv. Materialul din care sunt realizate sculpturile, contrastează inteligent cu natura, prin culoarea lor ruginie şi care nu permite o trecere indiferentă pe lângă lucrări. Iar formele, abstractizate până la geometrie, datorită relaţiilor ce se nasc între spaţiile pline şi spaţiile goale, creează volume sculpturale cu atmosferă arhitectonică.

Ying-Yang

În lucrarea Ying-Yang, spre deosebire de clasicul simbol chinezesc, artistul foloseşte două elemente egale ca mărime şi formă, opuse prin direcţie (unul spre sus şi altul spre jos) şi nu prin culoare. De asemenea, la chinezi, ideea de Ying-Yang, este redată printr-o reprezentare închisă, în timp ce Andreas Sagmeister , ne prezintă conceptul, printr-o lucrare deschisă, care s-ar putea prelungi la infinit.Dar esenţa simbolului rămâne aceeaşi, în ambele cazuri: şi anume că cele două elemente acţionează în mod egal, unul asupra celuilalt, prin complementaritate, rezultând echilibrul.

Wende

Lucrarea Wende, care s-ar putea traduce prin Solstiţiu sau Întorsătură, ar putea fi citită o dată de la stânga la dreapta, când descoperim un cub deschis, alungit, ca fiind cea mai luminoasă zi din an, după care urmează un cub străbătut de o fantă, vrând parcă să sugereze scurtarea zilelor, până la solstiţiul de iarnă, când are loc o nouă întorsătură a lucrurilor şi ziua începe din nou să crească. Liniile lucrării, inspirate parcă din Meandrul grecesc, nu se opresc aici, continâundu-se de la dreapta la stânga, adică de la solstiţiul de iarnă spre cel de vară, într-un ciclu natural, firesc şi nesfârşit.

Ca o concluzie: sculptorul Andreas Sagmeister, spune că ” munca lui poate fi văzută ca un proces de eliberare, vis a vis de marile concepte ale lumii”. Lucrările sale sunt caracterizate de o pace constructivă şi de o geometrie pură, spaţial bine definite prin linii, fiind percepute de privitor ca un posibil spaţiu de experienţă, arătând ca un mare joc al perspectivelor interioare şi exterioare.Cu sculpturile sale, artistul creează noi tipuri de referinţe spaţiale, descoperind forme proaspete, creează noi  concepte vizuale, ca un adaus la natură şi la societatea umană.

Autor: Andrea Ioana Kelemen

Figur

Wendung (|Întorsatură)

Spieltisch (Masă de joc)

Torso

Sorin Nicodim. Pictură

Galeria Calpe
Timișoara
27 mai 2014 – 14 iunie 2014

Calpe Gallery din Timişoara, Bastion Theresia- Corp D, de pe strada Hector nr.1, găzduieşte în perioada 27 Mai- 14 Iunie 2014, expoziţia “Sorin Nicodim”. Cele treizeci de creaţii artistice, vorbesc într-un limbaj original, prin intermediul culorilor, ce prind formă şi semnificaţie, pe pânzele mai mari sau mai mici, tuturor celor ce vor să audă.

Născut la 28 Noiembrie 1951 la Târgu Ocna, judeţul Bacău, România. A absolvit Institutul de Arte Plastice “Nicolae Grigorescu” Bucureşti, promoţia 1977.  Este membru al Uniunii Artiştilor Plastici din România, filiala Timişoara, secţia Pictură, din anul 1980. Este un artist în deplină maturitate, recunoscut, premiat, atât în ţară cât şi în străinătate.

“Eu spun că sunt artist vizual. E o chestiune de concept. Artistul include mult mai mult decât un om care face pictură. Eu nu fac pictură, ci fac compoziţii cu implicaţii filosofice, ideatice. E dincolo de a face pictură. În spatele fiecărei lucrări stă o anumită gândire, o anumită stare. Un act de cultură care înseamnă să asculţi multă muzică, să vezi ceea ce fac prietenii şi colegii tăi artişti. E foarte multă primenire a ochiului. Toată osmoza asta-muzică, teatru, literatură, reuseşti să o sintetizezi în lucrările tale”, mărturiseşte artistul.[1]

Coleg de generaţie cu Ciprian Radovan, Pavel Torony, Pavel Vereş, aparţine curentului Post-modernist cu note de  abstracţionalism liric. Ca tehnici, predomină  pastelul, dar mai nou, aplică pe pânză , porţiuni de nisip, piatră sau metal, ca într-un fel de joc al căutărilor, în încercarea de a reda aceea stare de emoţie, de sensibilitate, care să rezulte din blândele şi armonioasele sale compoziţii.

Expoziţia “Sorin  Nicodim”, ne prezintă un fragment din întrebările şi răspunsurile pe care şi le pune artistul în legătură cu existenţa, cu viaţa în general, cu evenimentele contemporane, prin lucrări intitulate sugestiv: “Adam şi Eva”, “ Jocul primăverii”,  “Fluture îndrăgostit”,  “Dans”,  “Şoaptă”, “ Femeie”,  “Nuntă”, “Sacru”, “ Taină”,  “Comuniune”,  dar şi “ Jilţ”,  “Zidul spre albastru”,  “Coloana”,  “Concert Mira Solemnis”,  “ Zi şi Noapte”, “ Noapte şi Zi”,  “Androgin”, “ În coadă de peşte”, “ Pastel figurativ”, “Insula”,  “Măslin în noapte”,  sau “ Roşia Montana”.

 În “ Jocul primăverii”, predominant este “cercul”, simbol al universului şi al ciclicităţii care se regăseşte în natură sub forma anotimpurilor, zilelor, fazelor lunii, şi aşa mai departe, şi punctul, care este o expansiune, ce dă naştere cercului, adică manifestării. Iar un cerc cu un punct interior, simbolizează soarele, spiritul care hrăneşte materia. Avem de-a face cu o compoziţie deschisă, picturală şi destul de simetrică, într-o cromatică de griuri colorate, calde şi cu o oarecare profunzime a planurilor. Planul profund, mai închis la culoare, ar putea să însemne iarna, care pleacă, sau zilele ploioase de primăvară. Planul următor, mai cald, ar putea sa însemne, zilele  frumoase, apoi, al treilea plan, spre exterior- explozia florală de peste tot, iar frontal, în centru, clocoteşte viaţa universală, care în ciuda tuturor,  continuă să meargă mai departe. Senzaţia este de triumf al vieţii

În “Fluture îndrăgostit”, culorile sunt calde şi vesele, cu umbre şi analogii de brunuri, dar şi de diferite combinaţii şi degradeuri ale roşului, cu galben şi cu brun. Apare un fel de roz, care transmite inocenţa, pofta de viaţă, prietenia, zâmbetul, bucuria şi pătratul, ca semn al pământului, ce dă naştere ritmului. Compoziţia este plană, sugerează zborul unei inimi, formată din două jumătăţi, ce se prelungeşte cu un soi de aripi, de la care se revarsă lumina bucuriei şi a înţelepciunii de a forma un cuplu. Acest lucru este sensibil şi delicat în zilele noastre, ameninţat din toate părţile, adică de petele închise la culoare din cele patru colţuri. Senzaţia este de bucurie, dar şi de fragilitate.

În ”Roşia Montană”, culorile sunt calde, parcă mocnesc. Predominant este brunul, cu umbre şi tonuri, puţin oranj pe laterale şi un fel de ocru-bej-auriu, pe ici, pe colo. Este o reprezentare plană, dar bogată în simbolistică. Apare simbolul crucii greceşti, cu cele patru laturi egale, care indică echilibrul universal, în două ipostaze: o dată în partea de jos, ca un echilibru îngropat în adâncuri sau ca un loc însemnat, preţios, dar care atrage suferinţa, reprezentând aurul pământului şi o cruce deasupra, simbolizând aurul extras, înconjurată de o lumină întunecată, datorită disputelor legate de această mină. În mijloc, ca un tezaur, se află un pătrat, ce simbolizează pământul, bogat în aur, dar mărginit de un oranj-roşcat, care ar putea simboliza lupta şi eforturile unor oameni de a păstra pentru România, această bogăţie.

“Pentru Sorin Nicodim, pictura este un exerciţiu constant de educare a simţirii şi de filtrare a impulsivităţii în vederea unei alianţe mult mai solide cu materia, care îl fascinează prin bogaţia nunţelor ei. Materia îi oferă o provocare necontenită, trebuie înţeleasă, dar si stăpânită prin apropiere; forţa ei nu trebuie eliminată din pictură, ci doar potenţată pentru a sugera, în mic, prin metonimie, ceea ce se întâmplă în univers. Astfel, pânza sau suprafaţa de pictat devine un câmp experimental asupra căruia se descarcă energii, se creează alianţe sau se confruntă forţele obscure ale teluricului cu forţele celestului.”[2]

Autor: Andrea Ioana Kelemen  
 

---

[1] http://www.pressalert.ro/2013/11/interviu-cu-un-artist-inimos-sorin-nicodim-sau-misterul-unei-cariere-domeniul -frumosului, accesat in data de : 12. 06. 2014, ora: 14.00

[2]  CITAT al Lector Dr. ILEANA PINTILIE, cu ocazia vernisajului, din data de 27 Mai 2014, ora 18.00