Un oraş al libertăţii româneşti…Expoziţia de fotografie Mihai Botescu

Galeria 89, Memorialul Revoluției
Timișoara

decembrei 2014- mai 2015

Se petrece în muzeul Memorialul Revoluţiei din Timişoara, Galeria `89, până la jumătatea lui mai 2015. Este vorba despre expoziţia de fotografie a arhitectului Mihai Botescu. Un adevărat regal al emoţiilor din diverse locuri europene, care răspund la bunul simţ şi la impulsul de a fi cetăţeni mondiali al bănăţenilor, al locuitorilor oraşului.

Natura este aici alături de arta arhitecturii baroce austriece a Bisericii Naşterii Maicii Domnului din cartierul Fabric şi a altor clădiri din alte ţări, surprinse sub diverse lumini – nu se poate şti dacă fiinţa umană vrea să-şi trăiască arta, sau vrea pur şi simplu să fie parte conştientă din natura care a generat-o.

Din fotografiile artistului-arhitect, ceea ce desprindem mai ales e întovărăşirea dintre natură şi arhitectură, sub semnul unei idei, ideea libertăţii, şi a sacrificiului pentru aceasta, ideea existenţei în numele ţelului, a ţelului fiinţării estetico-morale.

Pe lângă aceasta, natura răspunde impulsurilor adevărului; în contextul în care lumea socială reuşeşte destul de puţin să trăiască la înălţimea aşteptărilor sufletului omenesc, lumina din fotografii ilustrează tema respectivă, subiectele lor crează şi susţin legătura şi sfâşierea.

O fotografie ca „Bumbăcăria” face o conexiune stranie, prin suflul „bumbacului”, între unele războaie civile americane şi păpădiile authotone, fermecătoare şi sugestive, cu siguranţă nu identice unele cu altele, dar creatoare de discurs cathartic, în imagine.

Piatra şi mitul, legenda românească, uneori legată de-a dreptul de copilărie, contextualizează relaţiile între poveşti şi natură, între ceea ce vedem şi ceea ce ne dorim, ca oameni, ca public al faptelor secolului 21, ca trăitori ai epocii contemporane.

„Strâmbă-lemne” nu este doar expresia unei manifestări legendare pentru copii, ci este şi arătarea forţei transformatoare, a stăpânirii asupra naturii, trăite de un simbol universal uman, trecut în trăire românească... În fotografiile artistului, acesta face transferul către o biserică naturală, o legătură aproape instinctivă cu divinitatea.

Conexiunea dintre religie, natură şi societate, în context bănăţean, se arată pe de-a întregul în colecţia de imagini a arhitectului fotograf, care ţine să amintească publicului său privitor de cum şi ce s-a întâmplat la momentul eliberării, în vremea începuturilor 89.

Expoziţia de la Memorialul Revoluţiei susţine pe de altă parte un sentiment. Sentimentul amintirii şi desăvârşirii celor trecute şi insuficient înţelese... deşi social mereu elogiate şi readuse în prim plan.

Autor: Ioana Tătaru

Salonul Premiaților UAP Timișoara

Galeria Helios

Timișoara

5 martie-15 martie 2015

Închisă, Expoziţia Premiaţilor a lăsat în urma ei, pe peretele sudic de la HELIOS, şapte covoare în tonuri aurii, ca nişte roade ale toamnei. Înainte cu 10' de "Angelus"-ul de la amiază, galeria era o încăpere în umbră. Lucrarea în bronz a Lindei Menczel prindea conotaţii solare. Surprind în geamul vitrinei siluetele bidimensionale ale concetăţenilor mei din stradă, alunecând pas cu pas peste privirea mea; tablourile cele expuse în vitrină rezistă- e un efect straniu pe fondul lucrării lui Leon Vreme, transformată parcă într-un puzzle suspendat pe albul perete vestic dinăuntru. Realizez, punând lucrurile cap la cap, când scriu, că aceasta nu e o întrepătrundere de albastru cu portocaliu (labirintică), în ciuda nuanţelor de cărămiziu şi pal violet, că muzica ei se formează prin concentrarea pe stil şi armonie a autorului, că forţa ei constă în problematizare. Spre această cheie mă duc liniile adâncite,ca de linogravuri, din tablou. Întrezăresc, de asemenea, rămasă încă în sală, lucrarea distinsă prin "Primus inter pares" de UAPT, aparţinând artistului Ion Oprescu-"Sub semnu' lu' Ştefan". E alcătuită de o îmbinare de demnitate şi spargere a graniţelor temporale, autorul exploatând valenţele ambiguităţii şi înaripând parcă un clopot cu o armură.

    Şi, cam atât... ca titluri. Fiindcă  mai ieri mă plimbam printre exponate oarecum în căutarea titlului pierdut. Am învăţat din  Blaga că stringenţa şi rigoarea aparţin spiritului ştiinţific, mă retrag pe sub această poartă închisă printre pereţii mai albi de la HELIOS, mai albi chiar decât coala de hârtie.

   Suzana Fântânariu e prezentă prin lucrarea "Faţă în faţă". Roşul scurs pe lemnul uşii de balcon desfăcute atinge în mine floarea dreptăţii, consacrată zilelor din decembrie '89.

   Dacă nişte contururi în culorile preferate de Vermeer par, datorită stropilor negri

care le prezidează în partea superioară a pânzei, să se certe,la Iakabhazi Alexandru, Balcicul lui Constantin Plăviţiu aduce la Timişoara o împărăţie pe care am putea-o crede decolorată de soarele arzător, dacă nu am ştii că acest soare e acolo stabil, deci că albul e lipsit de vibraţia unei răbdări exasperate a căldurii.

   Linii, straturi întărite, îngroşate de albul material, un aer aproape de Fată Morgana, aşezate a cote de manechinul Getei Medinski şi a scenei de balet de pe pânza lui Andrei Medinski. Primul, aş zice, e expresia unei interogaţii. Pictat cu o grijă ce trimite spre maniera clasică, manechinul pune în faţa oglinzii aproape impresioniste, astfel, academismul.Tabloul pare a formula o întrebare flancată de o naraţiune, fiindcă e acolo o panglică albastră care, în orice moment, poate să-şi încolăcească şerpuirea în jurul  unei întâmplări. Totul depinde doar de un ton de albastru. În tabloul alăturat, baletul e spus de fluiditatea liniei de contur, la fel şi povestea, mai mult decât de compoziţia deschisă. Tuşele de culoare sunt mari, generoase, însă nuanţate şi ele precum o naraţiune vie.

    Roşu şi oliv putred, pătrate înţelepte, blânde, nepătrăţoase, la baza unui moment din lumea contemporană, ieşită din secolul vitezei, putând să ţină în ea, să poarte, dragostea pentru alb a Rodicăi Strungaru. Peste un pod ce ar putea fi şi galben. Formele sunt abstracte, însă păstoase, pline, aşadar a travers o ştiinţă a culorii vădit stăpânite, expresive.

    Lucrarea lui Kocsik Rudolf, în lemn, ar putea purta titlul  "Găselniţe" ? Concretă, meşteşugită, e foarte învecinată cu  faimoasa paremiologie  brâncuşiană.

   Lemnul vorbeşte în această expoziţie şi în numele lui Octavian Maxim, prin două frumoase, pline de o aparte sensibilitate, lucrări. Gabriel Rusu exprimă un cord, în

...acord.

   Aş intitula peisajul Florei Răducan  "Povestea vântului". Acolo unde verdele păleşte poţi imagina un chip- în jumătatea dreaptă a tabloului, central, autoarea subliniind astfel motivul drumului ca destin uman. În pânza pe care mi-o intitulez "Fereastră", pensula se spune pe sine, tuşele de brun foarte variat mergând, prin roşcat, de la muştar până la  cenuşiuri. Acest ochi al sufletului poate deveni, în ansamblul de culoare, un bust; apropiindu-te de pânză vezi de fapt o căpiţă, ca să te bucuri apoi de simbolul grâului.

   O slăbiciune pentru folclor va face privitorul să trăiască mai intens bucuria ciclamului, orăşenesc precum o garoafă ori o hortensie, în tabloul lui Costin Brăteanu.

   Cel de-al doilea tablou al său e format printr-o subtilă tehnică a colajului, imperceptibilă fiindcă apa acuarelei şterge marginile, mai dure, asemenea puterii lacrimii. Imaginaţia e liberă să găsească în pata de culoare orice formă, în partea superioară a pânzei, dar dedesubt poţi totuşi desluşi, deasupra unei cascade, trepte, trepte, într-o frumoasă asociere. Violetul întristător, ori mântuitor, trimite spre o simfonie a violetului.

   Daniel Teodorescu imprimă, în cartonul moale, aripi de înger, într-o siglă, sporind efectul albului, bine constituit. Braţe şi aripi,  strigând parcă după un cap, sugerat printr-o calotă de-un albastru clasic. Hârtia se vrea patinată de timp, 

iar fiinţa umană, sugerată ca fiind aşezată, îşi veghează îngerul.

   Cauţi, cauţi pe recele perete un titlu în negru, te bucuri când îl găseşti înscris în tablou. "Rege şi regină", ne spune Andreea Apostu, reuşind să dea  prin tehnica

întrebuinţată, un iz preistoric perechii înfăţişate sub un cer tandru şi viu, închis în două volute nobile. Cap, mână şi coroană, alcătuiesc o treime ce invită la meditaţie.

    Miracolul unei nopţi e străbătut de o caligrafie a semnului-sens pe catifeaua mărită enorm a unei petale parcă de violete de Parma ce inundă lucrarea lui Ciprian Radovan.

   O manieră proprie ne întâmpină paşii opriţi în faţa operei lui Bogdan Raţă. Schiţele în creion, pe alocuri suprapuse, aduc în mintea cititorului purificat de nerăbdare, o scenă din romanul Maitreyi, în timp ce, printre coordonate, A. Lucaciu, ne vorbeşte din nou despre vechea durere a omului, într-o schiţă ce a devenit tablou.

   Deşi e formă ce ocupă în văzduh un spaţiu, pe suportul negru asemănător unei pietre de râu, cu striaţii mărunte, bronzul Lindei Menczel aminteşte, printr-o minune parcă, arta desenului, la ediţia a 3-a a SALONULUI  PREMIAŢILOR UAPT; Galeria Helios, Timişoara, (5 martie-15 martie 2015) întrunit "cu dorinţa reflectării evoluţiei şi imaginii generale a artei vizuale în România", cum ne indică pagina de ghid.

Autor: Cristiana Vințan

Configurații interne prezente în natură

Jecza Gallery

Timișoara

24 ianuarie 2015

Expoziția Fulg de nea prezentată la Jecza Gallery la începutul lui 2015 de Constantin Flondor reia o serie de cercetări mai vechi ale artistului, în memoria lui Ștefan Bertalan.

Argumentul adus de artist este unul filosofico-poetic ales din opera cea mai complexă a lui Mihai Eminescu, Fragmentarium, pentru a ilustra concepțiile demonstrate în imagini: „Crucea bizantină e ca un fulg de zăpadă; mic reprezentant al universului”. Legăturile artistului cu poezia sunt unele vechi, astfel că amintindu-ne doar retrospectiva de acum câțiva ani, putem identifica prezența versurilor inserate în tablouri ca argumente sau direcții de urmărit în cercetările întreprinse de acesta.

Descompunerea fulgului de zăpadă pe structura crucii bizantine persistă într-o mare parte dintre lucrări. Reprezentările aproape matematice ale fulgului de nea survin în urma unor operații de descompunere fractalică a unor structuri din natură, concepție pe care o putem regăsi în cadrul cercetărilor întreprinse de grupul Prolog asupra florii de măr și dezvoltate ulterior pe baza unei arte legate de domeniul științelor exacte. Descompunerea matematică a fulgului face ca imaginea structurii sale interne să aibă o configurație fractalică, zonă pe care Constantin Flondor o abordează începând cu legăturile sale cu Ștefan Bertalan (căruia îi dedică expoziția, în amintire) și Roman Cotoșman, cu care înființează grupul 111, devenit mai apoi Sigma, după plecarea lui Roman Cotoșman și cooptarea unor alți artiști. Utilizarea făinii în realizarea unor lucrări provine, de asemenea, din acea perioadă, cu deosebirea că nu se miza atunci pe o redare atât de minimalistă a naturii. Prin cernere, „fulgii” de făină creează pe suprafața dată cu liant universuri noi dând naștere unei analogii implicite între căderea pe pământ a zăpezii sau a făinii cernute pe pânză.

Accentul expoziției merge în zona minimalismului, cu toate că pentru redarea fulgului de nea ca structură naturală posibil de redat prin diverse tehnici, artistul utilizează pictură, fotografie, însemnări și obiect. Cu toate că expoziția redă o atmosferă unitară, iernatică și melancolică, lucrările nu „cern” atât de multe ca seria celor mai subiective, cum e cea cu Cernăuți-ul, expusă în cadrul retrospectivei ‘70. Seriozitatea cu care era tratată natura atunci implica o zonă de sensibilitate și seriozitate crescută, pe când aici structurile fulgului care pot fi mult mai bogate decât aceea similară crucii bizantine nu au fost abordate.

Experimentul întreprins în realizarea fotografiilor reprezintă o preocupare pe care fiecare copil o are, aceea de a prinde fulgul de nea și a-l face să supraviețuiască pentru un timp cât mai îndelungat. Constantin Flondor împreună cu soția sa țineau întotdeauna în frigider un carton negru astfel că atunci când începea să ningă fugeau afară cu cartonul pentru a prinde fulgul de nea și a-l imortaliza în fotografie. Același tip de reprezentări apar și în cazul membranelor de săpun imortalizate pe un film S8 mm în perioada 1972-1978. Introducerea acestora – mai mult decât ca abordare tehnică și ca imagini văzute doar dintr-un punct de vedere estetic fără pretenția altor conexiuni – în cadrul expoziției operează ca o dislocare în cadrul discursul întreprins și asumat în toate celelalte lucrări.

Expoziția este una iernatică, cu o atmosferă caldă care rămâne ca un punct de reper în creația lui Constantin Flondor pentru conexiunile prezente cu lucrările sale mai vechi. Continuarea cercetărilor în direcția minimalistă modernă și postmodernă întreprinde o aducere în prezent a unor structuri și tehnici mai vechi pentru redarea unor stări meditative, poetice și melancolice. 

Autor: Nicoleta Papp

MUZEUL DE ARTĂ- EXPOZIŢIA PAUL NEAGU

Muzeul de Artă

Timișoara

30 noiembrie 2014-25 ianuarie 2015

Chiar din prima sală a expoziţiei lucrărilor lui Paul Neagu, vizitatorul se întâlneşte cu o căldură a bronzului perceptibilă ca o substanţă a minţii, o substanţă interioară ai putea zice. CAP DE STEA – 1993, ALERGĂTORUL PE MUCHIE, PEŞTE PESTE POARTĂ, HYPHEN (10,5 x 21,5x12,5 ), PEŞTE, DUBLU HYPHEN ( 14x 25x18 ), toate se completează aşezate în cerc. 

Mai apoi, în conturul unui trup uman alergând, se află o împărăţie de schiţe-cărămizi, vezi structurată o lume care îşi caută, parcă, cuprinsul.

MAN MADE MAN – serigrafie, creioane colorate şi tuş negru, carioca pe hârtie

Se poate adăuga o adevărată listă a varietăţii mijloacelor folosite, mijloace oarecum materiale, fuzionând problematic, într-un fel, cu mijloacele artistice efective, „clasice” (linii, culori):

·        Cărbune şi tuş, gravură pe hârtie : 9 STAŢIUNI CATALITICE;

·        Folie caşerată pe hârtie : COMPUTERUL UMAN;

·        Baiţ,creion: POM;

·        Hârtie tonată, tuş negru, tuş maro: STAREA RĂSUCIRII;

·        Tuş negru şi tuş corector pe hârtie milimetrică Carison: UMBRA DE ARGINT;

·        Creion pe hârtie cerată: PICIOR UMAN, 31 CELULE;

·        Cerneală, pix, ulei pe pânză, colaje...    

Se pare că materia râvneşte din străfunduri o spiritualizare, caută o întâlnire cu viaţa tabloului, că o parte din artist trăieşte în această lume exterioară care i se oferă alegerii, care respiră, pe undeva, libertatea anilor londonezi.

O altă parte, mai complexă, s-a circumscris unui Hyphen.

Această varietate surprinzătoare, expresie a sensibilităţii de excepţie, subliniază nobleţea creaţiei plastice. Altminteri, dacă e “să credem că între spirite este o diferenţă tot atât de profundă pe cât lasă produsele lor să apară”, „că nu se deosebesc între ele decât prin variaţiunile unui fond comun”, cum scrie Valery în „Introducere la metoda lui Leonardo Da Vinci”, putem trăi câteva momente în Renaştere.  O secundă de încredere în impresia vie de asemănare între panourile exprimând traiectoria căutării unui sens pentru cele deja vii în spiritul artistului, sau a unei ordini şi însemnările lui Da Vinci, şi timpul devine o punte. În ARTA CELOR 3 LUMI-1981, creion, creioane colorate, tuş negru pe hârtie, e găzduit (sau îngăduit) cuvântul, dar parcă precum o nouă pâlpâire de căutare, deşi aduce minunat de multă lumină. Înţelegem că ne aflăm faţă în faţă cu o lume a distinctului, apoi cu alta a instinctului şi cu o a treia a extinctului, fiecare sub câte un semn: dreptunghiul, triunghiul şi respectiv cercul. Înţelegem aspiraţia spiralată spre o fericire terminativă, durerea subminării artei, alienarea, tehnologia regresivă şi regăsim, într-o diagonală dinamică, HYPHEN-ul. Aflăm despre o nestructurată lume, despre o necunoscută putere, despre o nouă, totală şi cosmică libertate. Ne ancorăm în extaz ca într-o cheie a sinelui infinit, din nou în trei coordonate ale artistului român: moarte, suflet, transcendent.

În lumea instinctuală, cea a timpului, Paul Neagu plasează intuiţia, spontaneitatea şi simţirea. Ai spune, anumite valori. Dacă o forţă tainică, existentă şi în TORNADĂ-UN CÂNTEC AL INTERFERENŢELOR, 2001; INTERSECŢII, 1979;  ANTROPOMORFĂ, 1976; 10 UNGHIURI DREPTE, IRIS, nu s-ar impune mai puternic, ca o forţă  misterioasă a întregului, a unităţii vieţii.

Izgonit prin liniştea armonioasă a tabloului I LOVE YOU, timpul dă târcoale unui semn asemenea unei yota ebraice, despre care Isus a spus că nici măcar ea, cea mai neînsemnată din alfabet, nu va rămâne fără împlinire. De aceea, poate, şi variaţiunile lui HYPHEN. 

Autor: Cristiana Vințan   

   

Acasă, în India. Expoziţia de fotografie a Lizei Vicol Günther, CĂRTUREŞTI

Librăria Cărturești
Timișoara
6 decembrie 2014- 6 ianuarie 2015

În perioada 6 decembrie 2014 - 6 ianuarie 2015, la Librăria Cărturești (Mercy nr.7), a putut fi vizitată expoziția Lizei Vicol Günther - “Acasă în India”. A fost, deci, posibil ca India să fie considerată de către privitori un al doilea cămin, prin intermediul călătoriilor pe care fotoreporterul le-a făcut acolo, iar apoi le-a zugrăvit prin lentila aparatului de fotografiat.

Aspectul mitologic îndelung şi felurit descris de-a lungul timpului şi literaturii al ţării respective apare alături de, sau pur şi simplu prin surprinderea vieţii oamenilor simpli, cu care artista a povestit mult şi pe care i-a urmărit atent. Acestui spectator al desfăşurării imagistice de la Cărtureşti i-au rămas în special detalii din Vechiul Delhi, însoţite de metafore ale deşertului Thar, ale relaţiei cu sacrul şi ale liniştii calde, în condiţii fizice de cruntă suferinţă, ce sunt adesea propuse de Liza Vicol Gunther în această expoziţie.

Ceea ce a semnificat în mod special pentru privitorul de faţă a fost călătoria pe străzile şi prin casele zonei Old Delhi, a unuia din oraşele descrise, sau poate de la Jama Masjid până la Templul de Aur din Amritsar, filtrată de instantaneul adolescentului ce mănâncă pepene într-o oază a deşertului Thar, şi cel al femeii care se odihneşte înconjurată de copaci şi de copii, într-un loc al Indiei nu tocmai identificat.

Jama Masjid este un adăpost al veneraţiei islamice ortodoxe; îşi găzduieşte credincioşii, precum şi relicve ale istoriei sacre, cum ar fi un exemplar străvechi al Coranului. Templul din Amritsar, pe de altă parte, este un loc al relaţiei nedoctrinare cu divinitatea, un loc al meditaţiei şi contemplaţiei, unde tot omul se poate întâlni pe sine însuşi (şi) zeu(l), în ceea ce există mai frumos.

Deşertul, în acelaşi fel, a fost dintotdeauna un loc al legăturii cu divinul, prin însăşi sălbăticia şi intransigenţa sa, prin faptul că nu lasă omenescului nici o şansă, alta decât adevărul în stare pură. Îmblânzirea lui cu o felie de pepene (care, cumva, tot din sinea pustiului vine) este mai mult decât liniştitoare, arată salvatoare pe de-a întregul.    

Fotografii care reprezintă vagabonzi dormind pe mijloace de locomoţie improvizate din biciclete, familii între ziduri goale de piatră, uneori chiar alături de animale, poate şi animale cu veleităţi simbolizatoare – ca de pildă o vacă neagră –, străzi înguste şi sărăcăcioase, vegheate «filosofic» de câte un căţel, apar melancolic şi adânc printre studiile de spaţiu ale Lizei Vicol Gunther.

Culorile formează contraste netăioase între cenuşiul sau maroniul rece al pietrei, între răceala zidurilor şi căldura unui roz, bleu sau măsliniu de vegetaţie. Simţirea omenească şi sângele ei se integrează atât de firesc în osatura stranie a unui mediu, a unui univers aproape mineral, ce formează cadrul majorităţii imaginilor.

Zugrăvirea «Templului de aur din Amritsar» oferă o desăvârşită perspectivă oglindită a clădirii, ca o reflectare obiectivată a interiorului fiinţei omeneşti ce îl priveşte, la fel cum dungile alb-albastre din spatele vehiculelor improvizate în The Street Sleepers creează o perspectivizare – relativizare a dramei sărăciei şi tristeţii celor fără adăpost, completată cu detaliile păpuşii goale şi decrepite din Camera cu bebeluş sau cu capra de gips vopsit din strada ce găzduieşte micul grup de adolescenţi zâmbitori, în Old Delhi Troopers with Animals.

  

Comentariul fotoreporterului pentru Femeie odihnindu-se între copaci şi copii este că titlul rămâne la alegerea privitorului (între acesta şi cel de Sărăcie şi durere), poate tocmai pentru a oferi alternativa citirii artei sale într-o variantă salvatoare şi caldă, spre deosebire de cea «realistă» şi împovărătoare. India Lizei Vicol Gunther este cu adevărat un «acasă» şi nu un loc al tăcerii obosite sau tragice… 

Autor: Ioana Tătaru 

sursa foto:

https://www.facebook.com/media/set/?set=a.385542591532321.94472.162588037161112&type=3