Beep the System / Cristina Daju / solo show / Pictura / 26.04 - 15. 06. 2017

Pe 26 aprilie, orele 18, la Muzeul de Artă din Timișoara, în subsolul sălii „Mercy”, a

fost inaugurat solo show-ul Beep the System al tinerei artiste Cristina Daju, ce a propus o expoziție

cu un mesaj puternic, nonconvențional, având un aer tânăr și rebel.

„Lucrările au fost concepute în așa fel încât să fie desăvârșite de public. Invitații

prezenți în expoziție fac show-ul, pe ideea că fiecare invitat s-a izbit de o situație în care și-a

creat o experiență în ceea ce ține de sistem. Oamenii au simțit întotdeauna nevoia să pună în

categorii lucruri și să creeze sisteme. Tot ceea ce a creat omul este un sistem, și, atunci cum ne

raportăm noi, ca oameni, în acest sistem. Asta este ideea. Cum evoluează sistemul, ce putem

face noi ca să îmbunătățim sistemul, care este intervenția noastră”, a declarat pentru săptămânalul

Timișoara, autoarea expoziției.

Artista propune un joc al schimbului de roluri. Este depășită astfel, limita artistului din

spatele tabloului, privitorul căpătând rolul de coautor, putând interveni asupra lucrărilor. Conceptul

expoziției este unul destul de provocator, și anume acelea de a produce o tulburare în

sistem, de a fi mai îndrăzneți și mai liberi. Doar împreună putem face ceva pentru a schimba

lumea aceasta monocromă în care trăim, doar împreuna o putem colora. Inițial, cei prezenți la

deschiderea expoziției au intervenit timid asupra lucrărilor, însă observându-i pe ceilalți au

prins curaj. Astfel, nu doar pânzele au ajuns pline de mesaje, ci și un întreg perete. Găzduită

totuși într-un spațiu instituțional, am putea spune că această abordare se vrea a fi „bomba de

sub sistem”.

Expoziția se joacă cu imaginarul vizitatorilor, câteva dintre lucrări sunt în spatele unui

cordon și, spre deosebire de celelalte, nimeni nu s-a atins de ele. Acestea te fac să îți pui un

semn de întrebare: există cu adevărat acel cordon, sau este doar în imaginația noastră?

Reprezintă un construct al sistemului despre care artista vorbea sau dorește să amintească existența

unei limite, că totuși există și nevoia de reguli? La deschiderea expoziției a avut

loc un joc de lumini și muzică ambientală, de acestea ocupându-se artistul vizual

Cristian Ienciu. Expoziția Beep the System poate fi vizitată în subsolul sălii „Mercy”

din Muzeul de Artă Timișoara, până în data de 15 iunie zilnic, între orele 10-18.

Autor Isabela Milota
An II Istoria și Teoria Artei / Facultatea de Arte și Design Timișoara

Photo Credit Andreea Doria

Arta românească de început al secolului XX, la Muzeul de Artă din Timişoara

Muzeul de Artă

Timișoara

expoziție permanentă

Galeria de artă românească a Palatului Baroc găzduieşte, într-o expoziţie permanentă, nume uriaşe ale artei româneşti din zorii secolului trecut. În România modernă, influenţele tendinţelor şi artiştilor esenţiali din Europa coexistau cu semănătorismul, prin care s-a făcut trecerea spre secolul XX. Tocmai se constituiseră şi se stabilizau aici noţiunile de naţional. În orice ţară şi la orice popor, dar la români mai cu seamă, naţionalul era legat de pământ şi de ţărani. Nu se putea ca arta să nu abordeze din acest punct de vedere tematicile şi subiectele pentru creaţiile sale.

Un mare reprezentant al acestui curent la noi a fost Nicolae Grigorescu (la Palatul Baroc - Cireadă de vite, Peisaj cu copaci, Creanga de măr), ce s-a impus în plastica românească nu atât prin noutate, fiindcă venea după Teodor Aman (Fată cu breton), care deschisese deja uşa spre modernitate; acesta nu fusese academist, ca toţi cei contemporani lui, ci o individualitate ce a făcut paşi importanţi în modernizarea limbajului plastic şi a viziunii plastice. Lui i-a urmat, deci, deschizătorul de drumuri Nicolae Grigorescu.

Nicolae Grigorescu- Creangă de măr

Impactul lui asupra celor alături de care urma să marcheze artele plastice româneşti a fost unul cu totul deosebit. Toţi cei care s-au născut în  jurul anului 1880 şi 1900 au pornit în a-şi contura viziunea proprie şi limbajul plastic personal de la arta lui Grigorescu. Deşi nu a avut ucenici în atelier, creaţia lui Grigorescu a fost o adevărată şcoală pentru plastica românească. Sub influenţa lui au început să picteze artişti ca Ion Andreescu  (Căpiţe de fân), Ştefan Luchian (Flori; Lunca), Teodor Pallady (Floarea soarelui, Femeie în interior), Gheorghe Petraşcu (Camera artistului la Nicoreşti, Casă la Târgovişte, Coana Lucreţia, Atelierul pictorului) şi Nicolae Tonitza (Peisaj de iarnă, Portret de fetiţă, Flori). În primele decenii ale secolului XX şi până în perioada interbelică, ei vor fi numele cele mai mari şi mai reprezentative ale artei româneşti.

La vremea aceea se întorceau în ţară de la studii marea majoritate a celor care aveau să devină repere artistice în perioada interbelică: în afară de cei menţionaţi mai sus, Francisc Şirato (Femeie pe şezlong, Colibe la Mangalia, Portret de femeie în galben) şi Jean Al. Steriadi, care încep să se impună în plastica românească, prin expoziţii de grup şi expoziţii personale. Ei reuşesc să convingă că arta lor este rodul unei sinteze, al unei transpuneri absolut personale a descoperirilor tehnice şi tematice europene, cât şi a fondului folcloric românesc. Erau sensibili la noutatea de limbaj europeană a momentului, dar aveau individualitatea, uneori chiar singularitatea stilului propriu.

Francisc Șirato- Tânără în interior

Legat şi de contextul istoric din România de la 1907, în primul deceniu al secolului XX, ca o reacţie contra sămănatorismului, apare realismul, reprezentat de Camil Ressu (Terasa Oteteleşanu, Curte la ţară, O muncitoare, Căruţă cu coviltir), care va demonstra capacităţi deosebite în portretistică şi mai cu seamă în compoziţii; acestea din urmă cuprind numeroase personaje, luate din mediul rural, dar pe care nu le prezintă în atmosfera idilică sămănătoristă. El conturează în mod realist viaţa ţăranului, cu bune şi cu rele, prezentându-l la munca ogorului, la odihna de pe câmp, sau chiar în clipe vesele, de bucurie. Nu prezintă dramatic viaţa poporului, fiindcă, în definitiv, ea nu era totuşi o dramă neîntreruptă, chiar cu evenimentele de la 1907.

Camil Ressu- Academia Tersa

Începutul Primului Război Mondial a însemnat stagnarea manifestărilor artistice în România şi chiar a creaţiei, într-un anume fel, fiindcă marea majoritate a artiştilor fuseseră mobilizaţi pe front. Totuşi, parte din ei au continuat să creeze, mai ales după retragerea în Moldova, chiar dacă mai mult grafică, şi chiar au expus, în acele condiţii, lucrări având desigur majoritatea subiecte legate de momentul istoric respectiv.

Vor începe să expună deci în Moldova Jean Alexandru Steriadi (Ţigancă, Marină cu bărci), deja impus în plastica românească, şi mai puţin cunoscutul în acea epocă Dumitru Ghiaţă (Biserica din Cerneşti, Târg, Iarnă), cel care avea să devină apoi una dintre personalităţile importante ale artei noastre.

Jean Al. Steriadi- Peisaj din La Ciotat

Şi la el, subiectul rural şi viaţa ţăranului sunt dominante în creaţie. Totuşi Ghiaţă nu poate să fie cantonat în limitele curentului realist, deşi redă cu destulă acurateţe viaţa poporului. Dar stilul său este unul personal. Compoziţiile cu ţărani surprind momente de activitate, dar şi de relaxare. Pictorul nu insistă asupra chipului sau a costumului; nu face din scenele de lucru, nici măcar din cele de târg sau de horă, unde ţăranul este îmbrăcat de sărbătoare, o expoziţie de costume naţionale, ci doar sugerează limpezimea, frumuseţea şi nobleţea portului ţărănesc.

Dumitru Ghiață- Iarna

Atât la Camil Ressu cât şi la Ghiaţă subiectele sunt însă diverse, nu se reduc la portrete şi compoziţii cu ţărani, ci cuprind şi peisaje şi, desigur, la Dumitru Ghiaţă, naturi moarte cu flori, tratate într-un mod aparte, el fiind, într-o ierarhie a fenomenului plastic românesc, al doilea pictor care a iubit şi a pictat florile, după Luchian.

Anii 20 ai secolului XX au fost o perioadă prielnică pentru dezvoltarea plurivalentă a societăţii româneşti şi, pentru plastica românească, una de mare avânt, cuprinzând toate numele menţionate cu referire la primul deceniu, precum şi o nouă pleiadă de artişti, strânşi în jurul lui JEAN Alexandru Steriadi, care îşi manifestă talentul creator prin afinităţi cu postimpresionismul, Nicolae Dărăscu şi alţii, care revigorează tematic, tehnic şi vizionar influenţele impresioniste franceze.

Un alt fenomen care se manifestă în plastica românească de acum este avangarda. Victor Brauner a plecat la Paris în anii 30, şi avea să se impună de acolo în avangarda europeană, dar a lăsat în ţară nu numai lucrări suprarealiste, cât mai ales atmosfera necesară pentru apariţia unor astfel de creaţii. Tot acum, în anii treizeci, începe să picteze Ion Ţuculescu (Peisaj cu floarea soarelui, Drum spre ţărm), care poate fi ataşat avangardei, deşi are şi accente expresioniste, care ambele conturează o individualitate cu totul aparte. Iniţial medic psihiatru şi biolog, Ţuculescu a devenit pictor în doar trei ani de studiu, după maeştri şi după natură, datorită unei înnăscute aplecări creatoare. Este vag influenţat de avangarda europeană şi de unii mari pictori. Totuşi nici unul dintre aceştia nu se regăseşte în creaţia sa decât în ceea ce priveşte rigoarea calităţii artistice, nu neapărat ca metodă sau tematică. A pictat interioare ţărăneşti, urmărind caracterul obiectiv al ornamentului popular, şi de asemenea peisaje din Grecia, Italia şi de la ţărmul românesc al Mării Negre.

Ion Țuculescu- Floarea soarelui

Rămâne totuşi de subliniat personalitatea de excepţie a unor artişti cum ar fi Theodor Pallady şi Gheorghe Petraşcu, iar în sculptură aceea a lui Gheorghe Anghel şi Dimitrie Paciurea. Pictorii au o evoluţie aproape paralelă, până la coincidenţa unor ani, totuşi sunt două personalităţi creatoare distincte, cu limbaje diferite, deşi arta lor este, valoric, sensibil egală. Dacă pentru Pallady esenţa picturii este desenul (obişnuia să spună că „în pictură, culoarea este o bagatelă”), după 1925 arta  lui devine o adevărată explozie cromatică; totuşi structura care conduce totul la el este desenul, fie că e vorba despre peisaj sau de naturile moarte, interioare cu portrete, flori, reviste şi alte accesorii, care deseori sunt purtătoarele unor simboluri ce fac din tablourile sale adevărate poeme. El este un simbolist prin excelenţă, iar simbolul în creaţia lui are un rol esenţial, strecurat cu abilitate într-o expresie plastică de excepţie.

Spre deosebire de el, la Petraşcu desenul aproape că lipseşte. Acesta clădeşte din culoare şi numai din culoare, prin straturi mereu amestecate şi suprapuse, de la opac la transparent şi translucid, astfel încât construieşte volume, dă contur, transmite forţă de expresie, în lucrări cu subiecte ca peisajul, ca interioarele sale celebre, mai ales cele de atelier, şi naturile moarte în care reuşeşte să clădească sens din cele mai banale detalii.

Gheorghe Petrașcu-Peisaj venețian

În a sa „Istorie a artelor”, Hendrik Willem van Loon descrie prima jumătate a secolului XX din punct de vedere artistic doar ca pe o colecţie de „isme” şi pare a o considera mai puţin fructuoasă şi importantă decât perioadele anterioare ale marii arte adevărate. Îi acordă, cu toate acestea, gândul că expresia pe care artiştii ei au adus-o era cea mai potrivită pentru satisfacerea nevoilor momentului respectiv. Matisse, Cézanne, Kokoschka (şi, s-ar putea spune, la fel ca ei, pictorii români)  au fost, fără îndoială, spune el, precursorii unei epoci noi. Cu toţii „au început-o cu începutul.” Şi au ajuns să realizeze efectele dorite fiindcă aveau o tehnică destul de solidă cât să le poată permite să nu se mai gândească la ea, întocmai cum un virtuoz al viorii sau al pianului poate să se ridice deasupra detaliilor materiale a ceea ce interpretează... 

Autor: Ioana Tătaru

Plopi- Victoria și Marian Zidaru

Calpe Gallery

Timișoara

4- 22 noiembrie 2014

Calpe Gallery din Timișoara a gǎzduit în perioada 4-22 noiembrie 2014, expoziţia “PLOPI” de Victoria şi Marian Zidaru.

 Expoziţia a cuprins în jur de 40 de lucrǎri, dintre care unele de picturǎ, cum ar fi:” Orizont “si ciclul ”Plopi”; altele de sculpturǎ, cum ar fi:” Rege lǎcrimând”-Referire la Constantin Brâncoveanu, “Înger”, “Cuvântul”;

- câteva de broderie, cum ar fi: “Serafim”, “Heruvim”, Împletituri simbolizând Vǎlul Penelopei” şi câteva instalaţii, cum ar fi: ciclul de reprezentǎri ”Alegorii ale  României din ultimii 25 de ani”, “ România între Uniunea Europeanǎ şi Rusia”,  “Sistemul”, “Noi suntem ceea ce mâncǎm”,  etc.

Marian Zidaru s-a născut la Baloteşti, pe 22 august 1956, este sculptor, desenator și pictor. Soţia sa, Victoria Zidaru, născută satul Liteni aparţinând de comuna Moara, din judeţul Suceava, pe 17 mai 1957, este sculptoriță și pictoriță. Opera sa artistică include lucrări de pictură, grafică, sculptură și broderie.  Au absolvit în Bucureşti Institutul de Arte Plastice Nicolae Grigorescu, Secţia Sculptură, unde timp de mai mulţi ani şi-au consolidat şi cariera artistică fiind totodatǎ membri ai Uniunii Artiştilor Plastici din România.  În ultimul timp, soţii se refugiază de mai multe ori pe an în Liteni pentru a crea operele, pe care ulterior le expun şi le vând în Bucureşti.

Pe Marian şi Victoria Zidaru îi găsim în căsuţa bucovineană din satul sucevean Liteni, comuna Moara, în spaţiul în care Dumnezeu stă cu ei în casă. Muncesc zilnic la proiectul lor „de suflet”, construiesc un spaţiu tradiţional, cu ateliere, destinat unei Ferme de Artă. În locul făurit de mâinile lor se vor aduna pe timp de vară colegi, artişti şi copii din Bucureşti, care se vor îndeletnici cu meşteşugul ţărănesc sculptural, întors la el acasă.

Marian Zidaru: ”E frumos aici. Ferestrele casei dau spre răsărit, iar ziua începe cu Soarele, care crează armonie, din care se nasc celelalte, creaţiile noastre. Noi ne raportăm întotdeauna la acest tip de relaţie: între natură şi interiorul uman, care filtrează ceea ce vine din afară. Este vorba mai degrabă de creaţia care vine din raportul om-divinitate, pentru că Dumnezeu este cuprins în natură. El a creat prin Cuvânt, piatra, lemnul pe care noi îl modelăm. Omul creează ce-i transmite Creaţia.”

„Eu mă consider un artist plastic, nu contemporan. Vrând, nevrând, sunt contemporan, pentru că sunt în viaţă, dar arta contemporană nici eu nu o înţeleg, pentru că este o ciudăţenie, un teribilism asumat uneori, are tonalitatea unui lucru făcut la întâmplare. Noi ne-am întors la Liteni, ca să redescoperim echilibrul, să înţelegem unde ne aflăm, să înţelegem ce este demn, ce este decent. Noi milităm pentru o artă spirituală, pentru o artă întoarsă la ea acasă. Încercăm să redimensionăm arta religioasă, pe care o încărcăm cu elemente simbolice, divine. Un obiect încărcat cu rugăciune, emană rugăciune. Depinde pe ce poziţie se situează artistul. Artistul propune armonii, repară dezechilibrul social. De asta ne-am întors în acest spaţiu rural, pentru a deveni naturali şi fireşti în ceea ce facem.”[1]

 

Victoria Zidaru: „Artistul este un ucenic al lui Dumnezeu. El este cel mai aproape de actul creaţiei. La început, când Dumnezeu a luat pământul şi l-a plămădit pe om din el, când a suflat peste el duh, de fapt El a creat un prototip. Or artistul creează tot prototipuri.”

România între Uniunea Europeană și Rusia

 „În ziua de astăzi, lucrurile stau atât de pe dos, încât aproape că nu mai găseşti mesaje în obiectele create de artişti. Şi atunci, nouă ne este frică, într-un fel, de obiectele pe care le facem, pentru că e o mare responsabilitate să semnezi un obiect, să-i dai drumul în lume. El este ca o bombă, la nivel de subconştient: poate să facă rău sau poate să facă bine. El poate înţelege obiectul meu într-un mod greşit. Obiectul de artă este ca un rezervor care nu se opreşte niciodată, care emană ceva în permanenţă. De aceea, noi încercăm să nu producem stricăciune, ci dimpotrivă.

 Noi cel puţin am încercat să fim adevăraţi cu aceste obiecte şi să punem în ele lucruri umane, care aparţin omului: frumuseţe, armonie, speranţă. Acesta este mesajul lucrărilor noastre.”[2]

 În urma dialogului avut cu domnul Marian Zidaru putem afirma că expoziţia de la Calpe se centreazǎ în jurul ideii de plop, arbore care simbolizeazǎ amintirea, mai mult decât speranţa, timpul trecut, mai mult decât viitorul renaşterilor, ceea ce s-ar putea traduce printr-o apreciere mai degrabǎ a timpurilor trecute dacât a celor prezente. În urmǎ cu 25 de ani, plopii  de o parte şi de alta a drumurilor, erau un fel de îngeri pǎzitori ai acestora, protejându-le, dar şi al oamenilor, a românilor, prin umbra lor fǎcând cǎlǎtoria mai placutǎ, dar,… ca un revers al medaliei, putând fi fatali pentru şoferii neatenţi.

Regele lăcrimând

Regele lǎcrimând parcǎ ar vrea sǎ ne atenţioneze asupra lipsei de orizont, ce ne-ar putea aştepta, dacǎ ne  îndepǎrtǎm de adevǎratele valori umane, morale şi spirituale, cum am vǎzut în seria de Alegorii ale României, ce corespund diferitelor etape prin care a trecut ţara de la momentul Revoluţie pânǎ în zilele noastre :

România ca o zonǎ de graniţǎ între Est şi Vest:

Aici este Estul

România ca teren de luptǎ, scaldatǎ de sângele eroilor:

România în timpul Revoluției

 România de dupǎ Revoluţie, care arǎta aidoma unei  domnişoare, care nu vedea prea departe:

România de după Revoluție

 România de mai târziu,ca o hoaţǎ:

România ca o hoață

România ca ţarǎ a ţiganilor:

România asociată cu țiganii

Sau ca o Românie care trǎieşte în întunericul neştiinţei de a ieşi la luminǎ:

România lipsită de lumină

…şi a nevoii intervenţiei divine prin îngeri, care sǎ ne cǎlǎuzeascǎ spre calea cea dreaptǎ,  hrǎnindu-ne pe cele trei  nivele, cu lucruri bune, mesaj transmis de ansamblul de lucrǎri, care ca într-o metaoperǎ, întǎreşte aceastǎ idee.

Plopul sprijinit pe cruce, accentueazǎ idea de comunicare între cer şi pǎmânt, de jos în sus şi de sus în jos, prin înger. Tot îngerul este cel care vegheazǎ asupra înţelepciunii, adevǎrului şi perfecţiunii morale, simbolizate de cub. De asemenea, Divinitatea ne protejeazǎ prin îngeri, ar spune lucrarea Plop sprijinit pe cerc, iar Plopul sprijinit pe Pǎmânt sau Pǎtrat ar putea sǎ ne ducǎ cu gândul la ideea de funcţie maternǎ a pǎmântului, care dǎ viaţǎ, dar o şi ia înapoi, tot prin înger.

Luând în considerare ideea de drum, sau de cale, am mai putea spune cǎ Drumul Împǎrǎtesc sau Calea cea Dreaptǎ se terminǎ simbolic la Ierusalimul Ceresc, ea desemnându-l pe Hristos ca fiind : Calea, Adevǎrul şi Viaţa, dorind probabil sǎ  sugereze ca, în drumul nostru prin lume, sǎ nu ignorǎm Divinitatea.

Diferite ipostaze ale plopului

 Familia Zidaru  este un exemplu aparte de duet creator din peisajul artistic românesc. Trǎiesc şi lucreazǎ împreunǎ ( cu idei diferite ) de câteva decenii, au un stil vestimentar şi de viaţǎ arhaic/ecologic.

 Putem spune cǎ îşi extrag temele dintr-un izvor cultural comun al umanitǎţii, dar le dau o amprentǎ personalǎ.

  

Bibliografie:

-Jean Chevalier, Alain Gheerbrant, Dicţionar de Simboluri, Editura Artemis, Bucureşti

Resurse Internet:

 -http://www.Doxologia.ro “Un obiect încǎrcat cu rugǎciune, emanǎ rugǎciune”

- https://ro.wikipedia.org/wiki/Marian_Zidaru

Autor: Andrea Ioana Kelemen

---

[1] http://www.Doxologia.ro/ Miercuri, 29 Feb. 2012/ “Un obiect încǎrcat cu rugǎciune, emanǎ rugǎciune”, accesat în data de 6 Iulie 2015, ora 18.00

[2] http://www.Doxologia.ro/ Miercuri, 29 Feb. 2012/ “Un obiect încǎrcat cu rugǎciune, emanǎ rugǎciune”,

Accesat în data de 6 Iulie 2015, ora 18.00

EXPOZIŢIA " L' AIR DU CIRQUE "- MUZEUL DE ARTĂ TIMIȘOARA

Muzeul de Artă

Timișoara

16 aprilie 2015-1 iunie 2015

Deşi nu e o fâşie din pânza unui cort de circ, afişul expoziţiei  "L'air du cirque" invită, cu forţa unei reclame consumiste actuale, adesea de dimensiunea a 2-3 etaje, în lumea circului, în perioada lunii mai, la Muzeul de Artă din Timişoara. 

Circ, la Muzeul de Artă ? Da, însă circul văzut de Chagall, Piccaso, Lautrec şi alţi câţiva artişti: Camile Hillaire, Fr. Maillet, A. Yarraga, D. de Segonzac, G. Rouault, Felix Vallotton, Luc Moreau, Jean Cocteau. Acesta din urmă este prezent cu o singură lucrare,"Sunt un înger", lângă Picasso: "Exerciţiul cailor şi al câinilor", pe care, după cum o ureche mai sensibilă şi bine plasată poate percepe, un vizitator perspicace îl poate realiza cu uşurinţă în câteva minute. Doar că acest contur puţin complicat, deşi se încadrează în forma unui măr -- de ce nu? -- labirint tentant -- solicită încă puţină perspicacitate pentru a vedea că este de fapt, un bici. Atât. Mai departe poate bate drumurile ("azotar", în lb.spaniolă= "a bate drumurile"), doar privitorul avizat. Privitorului "de rând" îi lipseşte , de pe eticheta tabloului minima informaţie: e imposibil de ştiut asupra cărei tehnici s-a oprit aici acest "vast geniu al noutăţii", cum a fost numit Picasso. Între 1904-1905, acesta, indiferent faţă de mişcarea fovistă, pictează primele tablouri inspirate din lumea circului, lume care, ne arată expoziţia, se naşte din risc. Acrobatul, îngerul lui Cocteau, îl încarnează : "Je suis un rezultat de la force centrifuge on ne peut parler plus clairement je suis un ange".Uneori, ca în tabloul semnat FV (Felix Vallotton), pe sârma întinsă sub un cer negru un acrobat împinge o roabă ornamentată cu flori, în care stau, liniştite, cu spatele spre privitor, cele trei fetiţe ale sale. Putem aşadar, ajunge, cu puţină perspicacitate, la capătul labirintului ivit din încâlcirea "biciului"-"azote" sau "latigo" în limba spaniolă ; încotro acum, între două sinonime?

 Am văzut "azote"-"azotar"- "azotazo", mai puţin "azotea"= terasă (pe acoperiş); acolo am putea ajunge privind tablourile expuse chiar pe peretele central, detaşat de rest, ale Camilei Hillaire, de la care ne-am putea retrage în colţul de la fereastră al celui de-al doilea Picasso: "Clovnul şi familia circului", de asemenea parcimonios catalogat, limitat la alb şi negru. Ne-am putea aventura, după "Zborul" lui Chagall, în "latigo"... Căci "Chagall e... Chagall!", cu sau fără pauza de rigoare. După tablourile lui, aproape că nu am putut privi altceva la "Noaptea muzeelor"; nu i-am înţeles tristeţea decât acum, a coborât dintre bulinele colorate, din ochiul verde al păsării, din roşul său orange abia acum, în acel răstimp care te face să identifici în Scripcarul său un posibil Sf. Ioan Evanghelistul la picioarele crucii, în feliile de lună- absenţa chipurilor coborâte printre case şi drumuri, şi nopţi, să te întorci prin alegoriile sale, prin simplul semn al bastonului, la Orbii lui Brugel,  să scrutezi genunchii însângeraţi ai clovnului său, să vezi limita dintre rizibil  şi bucurie şi frivol, între cele două, doar două feţe ale omului- să te întrebi cum este să zbori şi dacă în lumea aceasta de culori cu albastrul ei tandru, violaceu,  care este al lui, fiecare culoare cere imperios forma, aşa cum rama ferestrei la care stă acea femeie cu cartea în mână lângă buchetul de flori care rămân împreună aproape în fiecare pânză a sa din cele expuse, e depăşită de imaginea desenată parcă de degetul unui copil pe un geam aburit, imagine care rupe paradoxul de a fi în afară şi înăuntru în acelaşi timp, în aceeaşi vreme (Circul Izis 1, 2 ,3, 4; Femeia la fereastră). "Latigo" deci, un alt nume al biciului în limba lui Cervantes, a lui Don Quijotte dacă doriţi, cum vă place, ... "azotazo" înseamnă "flagel", cu toată zo-o-logia sa, şi toate miturile culturii ar trebui să intre în acest cal troian degajat din "Exerciţiul cailor şi al câinilor"... dar atunci câinii? Ce întâmplare fericită că "latido"  semnifică "zvâcnire", dar şi "hămăit", lătrat adică.

 Animalic şi angelic, iată semnul sub care stă aşadar lumea circului. Precum "Contorsionista" lui Angel Z., cu trup perfect, atât de simplu realizat, asupra căreia, din discul solar al gulerului său rotund priveşte clovnul, omului îi e dat spaţiul între aceste două limite. De aceea, la Toulouse-Lautrec, el face parte, ca în "Pasul spaniol","Salut", "Tandemul", dintr-o "Şcoală superioară" ("Călăreaţa de şcoală superioară", "Călăreaţa de şcoală superioară şi trecerea"). Cum s-a spus , Lautrec "reuşeşte să redea forţa elementară a ritmului care domneşte în arenă". Mai mult însă, el ştie că tensiunea , ca şi elasticitatea, este, cum spune Bergson, "una din cele două forţe complementare pe care viaţa le pune în joc."Ceea ce se întâmplă, aşadar, în singura imagine constantă a tuturor lucrărilor expuse, arena, este, pentru Lautrec, altceva decât distracţie, e însâşi viaţa cu fuga ei vertiginoasă de frivolitate, de neglijenţă, de nepăsare, printre care ea, cea adevărată, autentică, moare.

 De aceea disciplina primeşte rang de nobleţe şi rodul ei cel mai ales este fracţiunea de secundă, redată de Lautrec, poate cel mai mult prin linia frântă, întreruptă, când Viaţa scânteiază multiplu şi discret. Privim "Elefant în libertate" şi vedem un elefant în arenă, executând un exerciţiu. E totuşi altceva decât "Calul înălţat", decât "Exerciţiul ursului pe panou", decât  ."Calul şi maimuţele dresate".Lautrec însuşi ţine în frâu formele în arenă astfel încât, ca-n "Pas în doi" ,formele ce apar din golul conturului sunt şi ele desăvârşite. Vid şi plin se completează ca-n stampele japoneze. De altfel, înrudirea cu ele a fost deja observată.

  

 Lucrările  în care perspectiva se schimbă, din culise, pun în lumină nouă personalitatea lui Lautrec, care se ascunde cel mai bine după scenele comice.

Autor: Cristiana Vințan

Un oraş al libertăţii româneşti…Expoziţia de fotografie Mihai Botescu

Galeria 89, Memorialul Revoluției
Timișoara

decembrei 2014- mai 2015

Se petrece în muzeul Memorialul Revoluţiei din Timişoara, Galeria `89, până la jumătatea lui mai 2015. Este vorba despre expoziţia de fotografie a arhitectului Mihai Botescu. Un adevărat regal al emoţiilor din diverse locuri europene, care răspund la bunul simţ şi la impulsul de a fi cetăţeni mondiali al bănăţenilor, al locuitorilor oraşului.

Natura este aici alături de arta arhitecturii baroce austriece a Bisericii Naşterii Maicii Domnului din cartierul Fabric şi a altor clădiri din alte ţări, surprinse sub diverse lumini – nu se poate şti dacă fiinţa umană vrea să-şi trăiască arta, sau vrea pur şi simplu să fie parte conştientă din natura care a generat-o.

Din fotografiile artistului-arhitect, ceea ce desprindem mai ales e întovărăşirea dintre natură şi arhitectură, sub semnul unei idei, ideea libertăţii, şi a sacrificiului pentru aceasta, ideea existenţei în numele ţelului, a ţelului fiinţării estetico-morale.

Pe lângă aceasta, natura răspunde impulsurilor adevărului; în contextul în care lumea socială reuşeşte destul de puţin să trăiască la înălţimea aşteptărilor sufletului omenesc, lumina din fotografii ilustrează tema respectivă, subiectele lor crează şi susţin legătura şi sfâşierea.

O fotografie ca „Bumbăcăria” face o conexiune stranie, prin suflul „bumbacului”, între unele războaie civile americane şi păpădiile authotone, fermecătoare şi sugestive, cu siguranţă nu identice unele cu altele, dar creatoare de discurs cathartic, în imagine.

Piatra şi mitul, legenda românească, uneori legată de-a dreptul de copilărie, contextualizează relaţiile între poveşti şi natură, între ceea ce vedem şi ceea ce ne dorim, ca oameni, ca public al faptelor secolului 21, ca trăitori ai epocii contemporane.

„Strâmbă-lemne” nu este doar expresia unei manifestări legendare pentru copii, ci este şi arătarea forţei transformatoare, a stăpânirii asupra naturii, trăite de un simbol universal uman, trecut în trăire românească... În fotografiile artistului, acesta face transferul către o biserică naturală, o legătură aproape instinctivă cu divinitatea.

Conexiunea dintre religie, natură şi societate, în context bănăţean, se arată pe de-a întregul în colecţia de imagini a arhitectului fotograf, care ţine să amintească publicului său privitor de cum şi ce s-a întâmplat la momentul eliberării, în vremea începuturilor 89.

Expoziţia de la Memorialul Revoluţiei susţine pe de altă parte un sentiment. Sentimentul amintirii şi desăvârşirii celor trecute şi insuficient înţelese... deşi social mereu elogiate şi readuse în prim plan.

Autor: Ioana Tătaru